Să mestece două culori se pricepe oricine. Dacă ai suflet, trebuie să-l arăți: In artă pe vorbă nu te crede nimeni.
Ştefan Luchian
De o parte: meşteşugul, tehnica şi teoria asupra artei, de alta: harul, inspiraţia şi lucrul nestăvilit, neingrădit de norme sau şabloane. Luchian, dăruit in totalitate culorii, vorbeşte puţin şi incearcă să picteze mult, căci, pentru el, „isprava pe panză” e ceea ce contează, ceea ce reflectă cu adevărat „sufletul” artistului şi ceea ce poate dăinui şi lumina secolele. Emoţia e starea creatorului şi sinceritatea viziunii – programul său artistic. Astfel, odată cu numele lui, se deschide in pictura romanească un nou drum, al picturii moderne, antiacademice, aflate in acord cu descoperirile impresioniştilor in cultura occidentală. Prin articolul aflat sub semnătura lui Theodor Enescu, poate cel mai devotat cercetător al operei lui Ştefan Luchian, şi ilustraţia bogată, albumul de faţă depune o mărturie insemnată asupra caracterului in egală măsură indrăzneţ, inovator şi personal, singular al artei marelui pictor.
Incă din timpul vieţii Luchian era considerat reprezentantul spiritului modern 51 pictorul a cărui operă deschidea o nouă epocă în pictura românească. Această idee, care s-a impus contemporanilor de la primele apariţii ale artistului în expoziţiile de la sfârşitul secolului trecut, a devenit o convingere pentru noua generaţie de pictori din jurul anului 1908. După treizeci de ani, cu ocazia unei mari expoziţii comemorative, istoricii de artă o confirmau, subliniind direcţiile esenţiale ale evoluţiei picturii moderne care puteau fi identificate în stilul atât de personal al lui Luchian. Astăzi, la o jumătate de secol de la moartea lui, timp în care pictura românească a cunoscut o remarcabilă înflorire, importanţa istorică a apariţiei lui Luchian se impune în continuare atenţiei noastre. Cunoasterea semnificaţiei ei complexe este indispensabilă nu numai fundamentării unei judecăţi critice complete asupra operei sale, dar şi pentru explicarea unui moment important al istoriei artei româneşti, anume acela al intrării ei definitive în marele curent de europenizare a artei care se accentuase odată cu impresionismul. Solitar şi izolar in aspiraţiile sale, urmărindu-şi singularul ţel pe căi întotdeauna dificile, într-o ambianţă artistică indiferentă, străină,