Am cunoscut iadul! Marturii din inchisoare (1947-1962)

Cartea cuprinde Memoriile din închisoare (1947-1962),Răspunsul la actul de acuzare şi Poeziile reprezentative din temniţa Aiudului ale genialului academician Nichifor Crainic (1889-1972).

„Cu toată nedreptatea suferită, n-am crezut niciun moment că voi muri în închisoare. Asprimea absolută a închisorii poate să-ţi anuleze văzul, auzul, să-ţi infecteze mirosul, să-ţi mortifice gustul şi să-ţi interzică pipăitul. Un singur lucru rămâne intact, cugetul tău, eul tău, spiritul tău. E singurul loc unde rămâi stăpân absolut tu însuţi. Anulat pentru lumea dinafară, te refugiezi în spirit şi trăieşti mai intens ca oricând. Fireşte, pentru asta îţi trebuie o disciplină pe care-o aveam, doar nu degeaba studiasem secretele vieţii interioare a spiritului. Dezlipit în mod forţat de lumea dinafară în care ai trăit până ieri, când izbuteai să accepţi fără revoltă această izolare absolută, ajungeai la o pace interioară, la o concentrare şi la o reculegere esenţială, care dădeau spiritului o dispoziţie de activităţi înalte. La mine, în trei moduri se manifestau aceste activităţi: în rugăciune, în cântec popular şi-n poezie. În rugăciune îmi apăreau toţi viii şi morţii mei, fiinţe iubite, prieteni şi duşmani pentru care mă rugam deopotrivă. Multele cântece populare pe care le ştiam îmi reveneau pe rând. Cum nu era voie să le cânţi cu glas, le cântam în gând ceasuri întregi. Ele îmi evocau îndeosebi ţara copilăriei şi-mi creau, ca şi rugăciunea îndelungată, o dispoziţie prielnică poeziei. Poezia năvălea în spirit cu nemiluita. Trebuia o luptă să te fixezi la anumite teme pentru ca ulterior să le ţii minte. Le compuneam în cap, fixându-le în memorie ca pe hârtie. Le repetam în gând până la cristalizarea formei, apoi treceam la alta. Le recapitulam din când în când pe măsură ce apărea una nouă în orizontul interior al rugăciunii şi al cântecului popular. Am compus un volum întreg pe care îl reciteam în minte ca din cartea tipărită. Aş fi putut să compun mai multe volume, dar m-am înfrânt ca să le pot memoriza exact. Ceea ce este curios este că foamea, cu cât e mai acerbă, cu atât devine stimulent pentru poezie. Într-o perioadă, când nu mă puteam ţine pe picioare, am făcut poemul haiducesc Baldovin şi Mădălina de cinci sute de versuri, câte o sută pe noapte. În a şaptea zi de greva foamei am făcut poezia Rugăciune pentru pace. Ceilalţi deţinuţi le învăţau şi le răspândeau din celulă în celulă şi din închisoare în închisoare. Zeci de mii de oameni le-au ştiut pe dinafară. Era un fenomen analog cu geneza folclorului. Dar cu cât o poezie vorbită se depărtează de origine, cu atât i se alterează forma originală, deteriorându-se, ceea ce se petrece şi-n folclor.”  (Nichifor Crainic, 16 iunie 1968)