Cartea basmelor, de Petre Crăciun: Texte care încântă și educă
Am citit, din curiozitate profesională, dar și dintr-o nostalgie a copilăriei, mulți cărți de basme scrise în vremea noastră. Niciuna nu m-a fermecat ca aceea pe care ați deschis-o acum, iubiți cititori. Datorită lui Petre Crăciun am retrăit vraja pe care o simțeam la țară, unde eu și frații mei ne petreceam în fiecare an „vacanța mare”, ascultând-o pe bunica seara spunându-ne povești la gura sobei în bucătăria de vară. Venea de afară miros de fân proaspăt cosit, se auzeau greieri în întuneric, „orologii pierdute în iarbă”, cum îi numea Eminescu, se zăreau pe cer dâre luminoase de stele căzătoare, iar noi, în această atmosferă de basm, vedeam cu ochii minții personajele din istorisirile bunicii. Nu aveam curaj să aducem o găleată cu apă de la fântâna ascunsă în întuneric decât după ce aflam că Făt-Frumos l-a învins pe balaur și că nu mai există riscul să întâlnim în drumul nostru dihania cu șapte capete.
Fiecare basm scris de Petre Crăciun pare spus, nu scris. În timp ce citim, „auzim” vocea autorului, datorită excepționalei oralități a textului (întâmplător, Petre Crăciun are și în realitate o voce melodioasă, dar chiar și cine nu-l cunoaște și-o poate imagina în timpul lecturii).
Apoi, acest autor, mai talentat decât toți cei care scriu în vremea noastră cărți pentru copii, se remarcă printr-o adevărată virtuozitate în folosirea limbii române. Găsește de fiecare dată cuvântul de care are nevoie, firesc, fără efort, așa cum respiră. Chiar și cuvintele rare la care recurge devin imediat inteligibile pentru toată lumea, întrucât se înșiră armonios, urmând parcă îndemnul „înșir’te mărgărite” transmis nouă de maeștrii de altădată ai poveștilor, de la Petre Ispirescu la Victor Eftimiu.
Petre Crăciun nu-i maimuțărește − cum e moda azi – pe copii, nu face exces de diminutive, nu simulează o gândire simplistă (care, în mod paradoxal, nu place copiilor). Pentru el, copiii sunt parteneri egali, sunt prietenii lui, cărora li se adresează cu încredere, știind că ei înțeleg mai mult decât cred maturii. Bine spunea cine spunea că literatura pentru copii nu se deosebește de literatura propriu-zisă decât prin faptul că este mai bună.
O calitate care nu poate lipsi unui autor de povești este imaginația. Petre Crăciun are o imaginație inepuizabilă, el intră în concurență cu Șeherezada care îi spune califului Șahriar povești timp de o mie și una de nopți (nu m-aș mira să aflu că, de fapt, Petre Crăciun era consilierul ei secret!).
Personajele și întâmplările pe care le născocește autorul par desprinse din basmele dintotdeauna, le recunoaștem imediat, deși sunt cu totul noi. Autorul nu vrea o ruptură cu trecutul, nu inventează fantasmagorii sofisticate pentru a brusca sensibilitatea copiilor, ci cultivă un sentiment de continuitate. Un necesar, binefăcător, pe cale de dispariție azi sentiment de continuitate.
Petre Crăciun ne propune personaje la care nici nu ne-am fi gândit (copilul care aduce învățătura, spiridușul care schimbă poveștile, zmeul pierde-vară, regele jucăriilor vesele ș.a.m.d.), peripeții uimitoare (călătorie în spicul de grâu, drumul curcubeului, excursia unui băiețel și a unui motan în țara baloanelor colorate, victoria repurtată de o fetiță împotriva unui zmeu etc.) sau chiar țări întregi, inexistente pe hartă, cu locuitorii, tradițiile și peisajele lor (țara unde oamenii nu visau niciodată, țara copiilor fericiți, țara fără culori, țara gândurilor bune și multe altele). Poveștile sale nu seamănă una cu alta, citindu-le ai impresia că privești prin prin geamul unui caleidoscop, care, la fiecare nouă rotire, îți arată o nouă combinație feerică de întâmplări.
Basmele lui Petre Crăciun nu au o morală, în sensul vetust al cuvântului, dar educă. Aflăm din ele că fata harnică și modestă, care știe să coasă o cămașă minunată, merită să devină soția fiului de împărat mai mult decât răsfățatele fiice ale altor împărați, că învățătura schimbă în bine viața oamenilor, că un copil datorează respect părinților săi, că niciodată, nici în cele mai grele împrejurări, nu trebuie să ne pierdem speranța.
Din acest punct de vedere, Cartea basmelor este o adevărată școală a bunătății și curajului, a încrederii în forțelor proprii și a solidarității cu semenii. Citind-o, chiar și noi, oamenii mari, redescoperim frumusețea vieții și începem să ne simțim mai buni.
Poveștile lui Petre Crăciun au o remarcabilă valoare literară și un discret efect educativ. Cu alte cuvinte, sunt exact așa cum trebuie să fie poveștile.
Alex. Ștefănescu