Iată că ajung, într-un final, să scriu şi această recenzie pentru că, totuşi, consider că merită, că deşi Pânza de păianjen e probabil cea mai cunoscută şi citită carte a Cellei Serghi, nu înseamnă că trebuie să ne oprim la ea. Nu ştiu cum e să faci cunoştinţă cu Cella în Cartea Mironei, dar ca cineva deja îndrăgostit de descrierile ei, prezente parcă mai din abundenţă în Pânza de păianjen, a fost o reîntâlnire foarte plăcută.
Cartea Mironei are la bază ideea că Mirona scrie un roman – fapt petrecut chiar în timp ce noi îl citim. La fel ca şi Pânza de păianjen, romanul are un aer biografic şi, lucru ce îmi place mult şi pe care l-am mai întâlnit doar la Hugo, între narator -în cazul de faţă Mirona- şi autor e o punte atât de subţire încăt de multe ori ajungi să-i confunzi, să-i identifici pe unul cu celălalt, să iei scriitorul însuşi derpt personaj.
Un alt aspect al cărţii care mi-a plăcut mult e acela că, o parte din acţiune petrecându-se în timpul celui de-al doilea Război Mondial, din perspectiva Mironei afli exact cum era populaţia afectată de război, cum toate se dădeau peste cap, era foamete şi sărăcie şi până şi o simplă călătorie cu trenul era o adevărată aventură. Ce să mai spun de povestea despre lagăre – dur şi înfricoşător. Astfel Cella ne ofera, poate fără să vrea, şi o frumoasă lecţie de istorie, pe care nu ştiu câţi dintre noi, adolescenţii din ziua de azi, o ştiam. Am spus-o şi o s-o mai spun: istoria e cu mult mai frumoasă, mai vie şi mai interesantă în literatură decât în manuale.
Ca să atrag atenţia şi romanticilor, vă spun că găsiţi în Cartea Mironei şi poveşti de dragoste, frumoase, profunde, deşi nu se sfârşesc cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dar nici cu lacrimi şi suspine. Pe parcursul romanului, Mirona creşte, se maturizează, din fetiţa care aştepta să cadă stelele de pe cer, să le prindă în poala rochiţei, visătoare, îndrăgostită, devine o femeie care a învăţat diferenţa între a trăi şi a fi în viaţă, care şi-a găsit o cauză pentru care să lupte.
Pe lângă faptul că mi-a plăcut mult, Cartea Mironei mi-a deschis apetitul şi pentru alte opere ale Cellei Serghi, autoare care eu cred că nu trebuie să lipseasca din al nostu CV de cititori. Vă las şi câteva citate, sperând că veţi găsi în ele câţiva stopi din farmecul cărţii:)
„S-ar fi spus să cerul şi stelele se oglindesc pe pământ, ca într-o apă. Erau licurici, erau firimituri ca de sidef, diamante sau numai bucăţele de sticlă, sau poate stelele care cădeau se prefăceau în licurici şi în pietre scumpe? Şopteau gâzele între ele, sau foşneau frunzele? Oare aşa era zumzetul, viaţa, taina pământului noaptea? M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau, trebuie să fie ceea ce oamenii mari înţeleg prin cuvântul „iubire”, şi, o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…”
„Aş fi vrut să-i răspund: Da, eram acolo, şi tu, ca un mare meşter pescar, ai aruncat de departe undiţa şi mi-ai prins inima. De atunci sunt îndrăgostită de tine, şi tu habar n-ai. Sau poate dinainte…”
„Nu, n-am nevoie de scuze. Mi-era dor de iubire… Un dor vechi şi cumplit. Şi poate o veche teamă de a trece prin viaţă fără să trăiesc, fără s-o fi trăit.”
„Dragostea mea nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă şi disperări fără fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil şi pentru totdeauna…”