Prozatorul s-a născut, pe numele de mirean Dumitru Stănoiu, la 3 aprilie 1893 în comuna Dobrotinet, judeţul Olt şi a murit în Bucureşti la 8 iulie 1956. După multe peregrinări şi ezitări (biografia lui avînd multe puncte comune cu cea a scriitorilor Panait Istrati şi Tudor Arghezi), Damian Stănoiu intră în mînăstire „nu pentru a căuta sfinţi în viaţă sau împins de un surplus de credinţă", ci pentru a pune capăt sărăciei care îl măcina de mai mulţi ani. Pentru scrierile sale anticlericale va fi mai tîrziu caterisit. Ultimii ani din viaţa sa i-a consacrat revederii întregii opere, pentru ediţii definitive, şi redactării amintirilor.
Călugării fostului ieromonah sunt departe de a fi mistici (în genul celor înfăţişaţi cândva de literatura gândiriştilor), n-au „aripi spre a se înălţa la cer“ şi nici nu văd îngeri în chiliile lor, ci dimpotrivă. „Ei nu sunt — cum observă acelaşi G. Călinescu — nişte sceleraţi ipocriţi asemeni lui Ser Cipparello al lui Boccaccio care simulează cu onctuozitate o credinţă pe care n-o are. Păcatele lor sunt venale, de iertat, pricinuite de slăbiciunea omenească şi de stricăciunea trecătoare în morala tagmei." De fapt creaţia lui Damian Stănoiu nu cunoaşte tipul de călugăr „sfânt” sau de „înaltă moralitate şi adânc misticism, aşa — de pildă — ca stareţul Zosima din Karamazovii lui Dostoievski".
ION NISTOR