Am adunat în această carte aproape 50 de reportaje scrise în ultimii 10 ani. Majoritatea au fost publicate în revista Dilema veche, dar și în revista Elle, iar unele sunt adaptări după reportaje sau documentare difuzate la radio România Actualități. Reportajele surprind locuri și oameni într-o Românie în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. O țară care se dezvoltă încet, cu opinteli. O țară când veselă, când tristă. Cu oameni obișnuiți, în care mulți cititori se pot regăsi, dar care au pove ști speciale. Uneori frumoase, alteori teribile.
Reportajele din această carte sunt ca o fotografie a locurilor pe care le-am văzut și a oamenilor pe care i-am întâlnit la un moment dat. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. E vorba de istoria recentă, dar și de povești de demult, cum e cazul reportajelor despre Sighișoara, de exemplu. E vorba despre locuri încremenite în timp, ca satele izolate ale Deltei, despre palatele somptuoase în care locuiesc țiganii din Buzescu sau de colibele din pământ în care trăiesc cei din rudăria de la periferia Zimnicei. Sate transformate în orașe, sate –muzeu, orașe « moarte », sate săsești readuse la viață – se regăsesc în reportajele din această carte. La fel – poveștile dintr-o sală de judecată, portrete ale unor pictori naivi sau ale unor oameni care trăiesc pe stradă, atmosfera de la periferia Bucureștiului sau cea de la Parlamentul European, dar și oameni și locuri intrate în legendă : ultimul deportat din Bărăgan, ultimul clown sau ultimul mare reporter din perioada interbelică. Un reportaj îi este dedicat lui Felix Brunea Fox, pe care am încercat să-l descopăr prin amintirile celor care l-au cunoscut. Îndrăznesc să spun că reportajele mele se regăsesc în stilul lui Brunea Fox, de a scrie despre oameni obișnuiți, dar nu banali și de a da importanță detaliilor, pe care le ignorăm, deseori, în căutarea senzaționalului.
Poate tocmai de aceea, reportajul e un gen mai rar întîlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întîmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată cînd totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti, Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate.
“Într-o presă care nu prea mai pune preț pe reportaje, Liliana Nicolae perseverează cu inteligență și har. La radio și în Dilema veche,subiectele și cuvintele ei bine măsurate reconstituie lumea din frînturi, în toată normalitatea ei. Ascultate sau citite, reportajele sale ne pun pe gînduri în fața Vieții pe care, grăbiți, uităm uneori s-o contemplăm ori s-o înțelegem.” - Mircea Vasilescu (Dilema veche)
“A fost în Irak, în Kosovo, la Chişinău, în Transnistria, a stat de vorbă cu oameni bătrâni, a vorbit cu copii bolnavi de HIV, a fost la Tichileşti, la leprozerie, a fost în sate uitate de lume, a intrat în palate ţigăneşti, a fost pe urmele lui Brunea-Fox şi Creangă. Liliana Nicolae are curaj şi putere de muncă, cât şapte. Cine doreşte să-i înjure pe jurnalişti să se domolească un pic şi să citească reportajele şi poveştile Lilianei Nicolae.” - Ovidiu Şimonca (Observator cultural)