Memoriile unui fost Sagetator

Am fost prieten apropiat cu Vintila Horia. M-a impresionat faptul că, deşi avea un nume cu rezonanţe balcanice, de fapt un nume aromân turcit, Caftangioglu, din considerente patriotice îşi luase ca pseudonim numele unui revoluţionar ardelean. Mi-a dat ca exemplu pe romancierul francez Stendhal, născut Henri Beyle care, într-un voiaj prin Germania, vizitase orăşelul cu acest nume. Acolo a ascultat o minunată muzică romantică luându-şi ca nom de plume numele acestuia, pe care apoi l-a consacrat. L-am întrebat odată pe Vintilă Horia dacă nu cumva suntem rude, dat fiind că bunica lui Trandafir Djuvara fusese născută Caftangioglu, dar n-am primit răspuns, deşi consider lucrul acesta mai mult decât probabil. Gasesc extraordinară descoperirea manuscrisului inedit al Memoriilor unui fost Săgetător şi publicarea lor sub îngrijirea prodigiosului Cristian Bădiliţă. De ce „fost Săgetător”? Pentru că, pe stil vechi, el se născuse în 18 decembrie 1915, aşadar în zodia Săgetătorului, iar pe stil nou a devenit Capricorn (31 decembrie). În cazul meu, născut în 18 August 1916 (Leu), am devenit prin trecerea la stilul nou , respectiv 31 August... Fecioară! Vintilă Horia era doar cu 8 luni mai vârstnic decâ mine. Ce spuneţi?
Neagu Djuvara

Am avut visul următor: mă aflam în cerdacul casei de la Bălţaţi, într-un sfârşit de noapte, într-un început de zi, întins pe un pat cu mai mulţi din familie. Vedeam foarte bine grădina din faţă aşa cum fusese în realitate, aşa cum o contemplasem adesea, în zorii zilei, vara când mă sculam devreme ca să mergem la vânătoare sau ca să sar în livadă şi să culeg struguri şi piersici încă ude şi reci de rouă, când dintr-odată, înconjurată de o lumină mare, a apărut, pe bradul de sub cerdac, Sfânta Clara din Assisi. Imaginea era atât de limpede şi de convingătoare, încât părea reală, n-aveam deloc senzaţia că visez, am căzut în genunchi, cutremurat, sfânta poate că mi-a spus ceva, apoi a dispărut în aceeaşi corolă strălucitoare, m-am trezit emoţionat, absolut sigur că totul fusese nu un vis ci o apariţie adevărată. Aproape că tremuram, nu atât de emoţie cât de entuziasm, pentru că eram sigur că de atunci înainte trebuia să-mi schimb felul de a trăi, că aveam de urmat altă cale. Într-un cuvânt, că destinul meu fusese însemnat de o poruncă venită de dincolo şi că, în mine, nu mai era loc pentru niciun fel de îndoială. Am rămas în pat câtva timp, copleşit de visul care mă locuia ca o posesiune binecuvântată, aveam încă foarte clară în minte viziunea, atât de limpede şi de puternic desenată pe amintire încât şi acuma o pot reconstitui fără greutate. O voce însoţea viziunea. Din aerul înconjurător, dintr-o fiinţă invizibilă, cineva rostise: – Sancta Clara! În latineşte, ca totul să fie mai clar.
Vintilă Horia