Ce a urmărit comunismul? Nici mai mult, nici mai puţin decât schimbarea lumii din temelii. Totul trebuia să devină altfel: societatea, omul, natura... Construcţie mitologică prin excelenţă, însă o mitologie care (în spiritul secolului al XIX-lea, care a generat-o) s-a dorit a fi ştiinţă, şi numai ştiinţă, până în cele mai mici detalii. Legile istoriei îndeosebi („descoperite“ de Marx) păreau a fi marele aliat al comunismului: cum să greşeşti, când istoria îţi dă dreptate?
În această carte, Lucian Boia a adunat pentru prima dată diversele segmente ale imaginarului comunist, supunându-le unei interpretări de ansamblu. Apare astfel, în întreaga sa splendoare, scăldat în umor negru, seducătorul şi grotescul proiect, al cărui rezultat a fost exact opusul „viitorului luminos“ pe care-l preconiza.
„Ceea ce deosebeşte comunismul de alte experienţe totalitare, şi mai ales de filozofiile fasciste ale acţiunii pure, este cu siguranţă punctul său de sprijin ştiinţific, referinţele şi obsesiile sale livreşti. Toţi şefii comunişti au scris enorm (sau cel puţin s-au prefăcut că o fac), toţi au fost foarte preocupaţi de problemele teoretice, fiecare cu gândul de a mai adăuga un mic detaliu la marea ştiinţă marxistă. A fost o civilizaţie a scrisului, scris vrând să însemne în acest caz Scriptură, o colecţie de texte sacre, copiate şi recopiate, compilate, interpretate la nesfârşit... Un comportament de tip medieval, Marx înlocuind Biblia, iar discipolii săi pe Părinţii Bisericii.“ (Lucian BOIA)