Spuma zilelor, publicată în 1947, este romanul care l-a făcut celebru pe Boris Vian, “copilul teribil” al literaturii franceze. Prima ediţie în România a “celui mai sfâşietor roman de dragoste din literatura contemporană” după afirmaţia lui Raymond Queneau, a fost publicată de Univers în 1969. După mai mult de patruzeci de ani, apare o ediţie a romanului într-o nouă traducere. Este o poveste, scrie autorul, “ în întregime adevărată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul” despre dragostea a două personaje, Colin si Chloe. Frumoasei Chloe, o creatură la fel de frumoasă precum piesa muzicală cu acelaşi nume interpretată de Duke Ellington, îi creşte în plămân un nufăr uriaş care o sufocă. Apartamentul lui Colin, în care locuieşte cuplul, se strâmtează şi lucrurile dinăuntru se degradează şi se descompun într-un ritm accelerat, metaforă a maladiei, a sărăciei sau a depresiei care le însoţeşte. Obiectele au o viaţă proprie şi se comportă conform unor legi stranii sau unei logici întâlnite doar în vise. Nici măcar personaje principale nu există cu adevărat în această scriere atât de nonconformistă a lui Vian: Colin şi Chloe au în roman o greutate egală cu a şoricelului gri vorbitor, care la sfârşit se sinucide de durere. Îi întâlnim aici pe Jean-Sol Partre şi pe ducesa de Bovouard cu cortegiul lor de fanatici şi colecţionarii maniaci ai operelor lor, citim despre o sonerie care se desprinde din uşă ca să-şi anunţe stăpânul că a venit cineva în vizită, despre tavane care coboară, ferestre care se întunecă şi se zidesc cu ciudate excrescenţe minerale, despre un pianococktail, o invenţie cu clape de pian care produce cockteiluri cu gustul şi aroma piesei muzicale cântate. Lumea imaginată de Vian pare a fi acea “lume pe dos” a scrierilor vechi: muncitorii câştigă mai mult decât inginerii în subordinea cărora sunt, un doctor în filosofie şi matematici este considerat a fi mai prejos decât bucătarul său, hoţii care vin să fure din Trezorerie sunt “oameni cu tabieturi” şi le place să fure doar la anumite ore.
Spuma zilelor este un roman care denotă o inteligenţă şi o sensibilitate profundă, dincolo de tonul ironic-amar pe alocuri. Acest univers fantast, plin de imagini şi sunete, de obiecte şi cuvinte inventate, nu este însă deloc lipsit de finalitate: este o realitate fictivă care vorbeşte despre propria noastră realitate. Vian este recunoscut ca fiind un precursor al scriitorilor postmoderni prin intertextualitate şi relaţia de complicitate cu cititorul său.