„Am convingerea că Visătorii nu mor niciodată va fi o carte foarte apreciată de public, că fiecare cititor va găsi în paginile ei mângâiere, învăţăminte, răspunsuri şi inspiraţie pentru viaţă. În încheiere, dacă mi-ar fi permisă îndrăzneala, aş compara scrierile lui Carmen Voinea - Răducanu cu opera lui Emil Cioran. E cumva firesc: Cioran este, declarat, autorul ei preferat. Şi nu întâmplător mi-am prefaţat aceste rânduri cu citatul meu favorit din marele filosof deoarece, parafrazându-l, vreau să sintetizez astfel esența cărții de față: „A scrie înseamnă a suferi şi, cum mulţi fug de suferinţă, puţin ştiu să scrie.“
Cu drag şi preţuire,
Irina Binder
„Ne ştim şi lucrăm împreună de 20 de ani. Ne-am mârâit în total de trei ori. Încă mai cred că eu am avut dreptate şi ea a greşit. Asta ca să punctăm, de la bun început, căpoşenia mea şi răbdarea ei cu mine, chiar şi atunci când eu greşeam...
Ne-a dat soarta una dintre acele prietenii pe viaţă: cu toată încrederea una în alta, cu toată înţelegerea aia din priviri, fără prea multe cuvinte... Chiar aşa, Carmencita nu vorbeşte mult. Poate şi din vina mea, mă ştiţi doar... :) Are defectul ăla major – de a pune totul în suflet, de a sta să aranjeze rafturile alea interioare cu o răbdare de chinez, pe categorii. Puţini am avut şansa să dăm o raită prin sufletul ei, doar că plimbarea e riscantă. Dai acolo de nişte trăiri pe care nu ştii cum a putut să le ducă pe picioare şi cum i-a rămas totuşi zâmbetul ăla magic şi atât de tânăr în ochii ei albaştri. [...]
Nu m-am mirat deloc când am auzit că s-a apucat de scris, cum nu mă miram nici până atunci de toate cărţile pe care le citea şi care i se lipeau de suflet. E o fiinţă dependentă de poveste, care stăpâneşte magica deprindere de a şti ce să facă din cuvinte bine alese şi inspirat potrivite. Am citit tot ce a scris până acum şi, dacă pentru ceilalţi era doar o surpriză plăcută că scrie atât de profund, pentru mine e o linişte că la ea în suflet s-a făcut lumină şi ordine şi că poate sta acolo, cu laptopul în braţe, scriind cu zâmbet şi pace. Carmencita mea scrie exact aşa cum zâmbeşte: ochi în ochi, fără niciun falset, fără nicio floricică de stil inutilă. Scrie adevărat, exact ca-n viaţă, exact ca în orice suflet de femeie căreia i s-a dat, i s-a luat, a pornit într-o direcţie, dar fericirea ei în alta, i s-a ridicat în faţă un zid înalt cât casa, l-a dărâmat cărămidă cu cărămidă sau l-a umplut de flori căţărătoare, i-au murit suflete dragi, dar i-au ieşit altele în cale, a dat de iubire când alte femei închid subiectul, a tăcut când ar fi avut atâtea de spus şi a început să scrie exact atunci când totul în jurul ei era...muzica aceea. A ei.
Nu-i de mirare că o citeşti de parcă asculţi o muzică bună, cu armonii neaşteptate şi ritm ca bătăile inimii... Şi ca să nu credeţi că va fi o lectură cu şerveţele obligatorii, vă avertizez că Cita are umor şi nu-l ţine numai pentru ea. Tocmai de aceea, şi finalul meu va fi neaşteptat: în versuri. I le recita fii-miu când avea 4 ani, dar exprimă exact starea de spirit şi motivul pentru care Carmencita s-a apucat de scris:
Cita, Cita, zăpăcita,
S-a jucat cu dinamita.
Dinamita a luat foc
Şi-a făcut poc, poc!
Acu’ sper că e şi mai clar de ce o iubesc!”
Mihaela Rădulescu Schwartzenberg