“Îl consider pe Enescu drept unul dintre geniile artei moderne și sunt sigur că muzica sa va reveni, iar noi îi vom descoperi întreaga operă componistică, așa cum abordăm partiturile marilor maeștri precum Beethoven, Mozart și Haydn…” (Pablo Casals). Pornind de la aceste rânduri semnate de legendarul violoncelist, vom putea înțelege mai bine importanța lumii sonore enesciene, cu punctele de cotitură și modelele de inspirație care par să le fi generat.
O asemenea perioadă de tranziție, de amețitoare intersecții și tendințe stilistice, uneori controversate, de semne de întrebare și nenumărate impulsuri și tatonări, a cunoscut Suita I pentru orchestră opus 9, în Do Major, zămislită în 1903, la scurt timp după cea de-a doua Rapsodie. Se deschidea atunci perioada maturității, ajunsă parcă la granița dintre afectiv și cerebral; de fapt, un punct de răscruce simțit de maestru ca o provocare în încercarea de-a transpune prin propria-i fantezie creatoare spiritul inconfundabil al cântecul popular, de a-și scrie singur temele, conferindu-le o fizionomie estetică pur românească făra a mai utiliza, ca procedeu componistic, citatul folcloric. Și ce putea fi mai captivant, mai pătruns de emoție și mai sugestiv, decât aspectul ușor “depănat”, intens narativ al melosului nostru? Așa că l-a imprimat discursului muzical. Și de atunci, au apărut și noțiunile de monodic, de quasi-improvizatoric în vocabularul comentatorilor de specialitate care analizează piesele enesciene unde autorul lor s-a preocupat de trăsături esențiale și sinteze ale genurilor rapsodice în sensul reflectării lor într-o gândire simfonică originală, dar cu specific național. Iar succesul nu s-a lăsat așteptat. La Paris, în cadrul concertelor Orchestrei Colonne din 1904, Suita I opus 9 s-a bucurat, chiar de la prima audiție europeană, de numeroase aprecieri. Și Preludiul la unison a devenit celebru. Această primă parte a lucrării, în mișcarea Moderato constituie un veritabil model de expresivitate acută, spiritualizată parcă, de libertate arhitecturală “constrânsă” doar de tensiunea dramatică detectabilă în fluxul înlănțuirii dintre sintagmele distincte ce stau la baza alcătuirii ei, de succesiunea motivelor generatoare în inedita alchimie timbrală a expunerii (numai de către instrumentele de coarde fără contrabasuri), străpunsă, după repetate acumulări, de binecunoscuta ”pedală-bucium” a timpanului. Și de crâmpeie tematice ale secvenței următoare: o desfășurare caldă și firească, unde a fost aplicat principiul tradițional al verticalizării spațiilor sonore, prin contrast cu linearitatea-unicat a Preludiului la unison. Câtă simplitate, atâta finețe a demersului în Menuet-ul lent, cu reverberații de doină în elegante veșminte polifonice! Iar după un Intermediu contemplativ și grav, al cărui caracter solemn pare să-i confere o stranie independență, această a treia secțiune a suitei fiind omisă mai mult sau mai puțin justificat în anumite restituiri ”live”, mișcarea a patra, purtând ca indicație energizantul Vif aduce cu sine un altfel de ambient, întruchipându-se parcă într-o “tarantelă bizară”, după cum a fost uneori caracterizată. Dincolo de pulsațiile ritmice ”ostinato”, partea finală alternează în spectaculoase culori instrumentale, și elemente definitorii pentru genul rapsodic, și structuri decupate din tiparul formei de sonată, cu vitalitate și o strălucire a demersului simfonic de- a dreptul surprinzătoare pentru construcția de ansamblu.
După doisprezece ani, adică în 1915, a apărut Suita a II-a pentru orchestră , prin coincidență tot în Do Major. Cu aprecieri elogioase pretutindeni unde a fost interpretată, chiar sub bagheta dirijorală a autorului ei: la New York, Philadelphia, Boston, Chicago, Cleveland, Roma și Paris. O altă atitudine estetică, o altă viziune creatoare, dezvăluită de George Enescu însuși, într- o conferință de presă ținută în capitala Franței: “…concepută în stil clasic, utilizând o tehnică mai nouă fără a merge totuși prea departe în îndrăzneală. Atmosfera este poate mai apropiată de țara mea, România”. Astfel și-a descris maestrul suita opus 20 alcătuită din șase părți: impunătoarea Uvertură, în spiritul bachian al unei duble fugi; nostalgica Sarabanda; Giga, de-a dreptul reconfortantă prin antrenantele configurații ritmice; tensionatul și solemnul Menuet grav urmat de Aria, cu rezonanța intonațională, lirismul și asimetria proprii stilului doinit și Bourrée- ul, ca o replică a primei secvențe a lucrării, la fel de complexă în privința travaliului, prin tratamentul polifonic administrat rondo-ului ca formă de concretizare arhitecturală. Iar prin țesăturile contrapunctice uzitate, respectiva partitură amintește de vechile dansuri baroce, dar și de seducătoarele armonii romantice ori de sonoritățile neoclasice specifice primelor decenii din veacul trecut, prin complexa folosire a procedeului ciclic și al dezvoltării tematice cu un limbaj diatonic străbătut de viguroase elemente modale, de savuroase cromatisme și tendințe de heterofonie, într-o poetică aparte a discursului muzical.
– Mirela Stoenescu-