„Trebuie, mai întâi, să vă spun că vă citesc acum un capitol din cartea mea care se numeşte Amintiri din pribegie. [...] Capitolul pe care vi-l citesc este ultimul din această carte şi, de fapt, este dincolo de pribegie, fiindcă e vorba de şocul întoarcerii mele în ţară, după o absenţă de patruzeci şi cinci de ani.
Eram în momentul acela la Paris, secretar general al unei instituţii româneşti benevole care se numea Casa Românească, şi, impresionaţi peste măsură de ce se întâmplase la Bucureşti în decembrie 1989, am hotărât să venim la Bucureşti cu nişte maşini, aducând în ţară lucruri care lipseau partidelor, universităţilor...
După trei zile de drum - cu mici incidente pe parcurs, cum e şi firesc cu o echipă improvizată, cu tovarăşi, mai toţi, cunoscuţi abia în ajun -, am sosit la graniţa ungaro-română, pe drumul Budapesta-Cluj. Grănicerii români îmi păreau destul de dezorientaţi faţă de convoiul nostru cu etichete de asistenţă umanitară, ei înşişi dându-ne impresia că nu erau încă bine dezmeticiţi după evenimentele din decembrie - nu ştiau încă dacă de acum s-a schimbat ceva în viaţa lor."
Neagu Djuvara