Andra Rotaru în dialog cu Cristina Stancu, autoarea volumului „apară pe cineva de tine”

Cristina Stancu este una dintre autoarele care la debutul cu volumul teritorii (editura Tracus Arte, 2017) a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. La cinci ani de la debut revine, publicând volumul de poezie apără pe cineva de tine (Casa de Pariuri Literare), în care vom întâlni poeme care reflectă lecturi din autori germani, universul basmelor germane, reorganizări ale materiei (fizice și psihice), teorii științifice sau alte referințe pe care vă invităm să le descoperiți, dar și flash-uri din diverse stadii prin care trecem cu toții.

Viol înseamnă orice faci împotriva voinței tale.

Dacă în timpul somnului pierdem unele informații, fără a putea să controlăm acest proces de dispariție, ce ți-ai dori să nu dispară niciodată?

A fost o vreme, prin liceu, când credeam în Cronica Akasha sau „înregistrările akashice” ale antroposofiei, un fel de bază de date universală a tuturor existențelor, cuvintelor, emoțiilor trecute, prezente și viitoare – acum doar mai sper să existe. Apropo de asta, mi-aș dori să nu dispară niciodată amintirile fiecărei persoane, senzațiile unice, modul specific în care ne-am trăit fiecare existența. Cred că e foarte valoroasă și minunată diversitatea asta, modul unic în care simțim durerea, fericirea și, de ce nu, chiar și moartea. Aș vrea ca în afară de urmele fizice, viața fiecăruia să lase un fel de amprentă emoțională care să ateste cât de mult a contat.

Ai simțit că uneori ești constrânsă să faci lucruri în maniera altora? Cum te împotrivești, în general, constrângerilor?

Am o mare problemă cu autoritatea, am impresia că duce mereu către tot felul de degenerări. Mi-e foarte greu să fac lucruri în maniera altora, țin mult la individualitate, la a face fix cum mă taie capul, la a-mi asuma consecințele, pentru că există și un fel de extaz al erorii până în pânzele albe – un fel de autodistrugere și asta, probabil, deși în același timp este și o metodă de supraviețuire, de a te lăsa influențat numai de ceea ce accepți tu. Mi-a zis cineva odată că viol înseamnă orice faci împotriva voinței tale. Mă împotrivesc constrângerilor prin renunțare, sunt capabilă să renunț la orice, la oameni, carne și lactate, la joburi, la obiecte. Însă există și momente când constrângerile nu vin de la cei din jur, ci de la anumite situații din care nu poți ieși, abia atunci e chinuitor. Cea mai groaznică constrângere din punctul meu de vedere e că trebuie să depindem de hrană. 

Cum ar fi să fii personajul dintr-un film deja creat, cu cine te-ai identifica? Într-un poem scrii: sunt fata din film al cărei chip putea produce lumină.

Ce întrebare minunată și complicată – îmi plac mult filmele, mă uit constant la filme, de aceea e greu de răspuns… Nici nu mai știu despre ce film vorbeam în versul ăsta, cred că de fapt era unul unde personajul pe care îl descriu nici nu exista. Îmi vine acum în minte personajul principal din Day Night Day Night (2006), o adolescentă care cară o bombă în rucsac prin tot orașul, mi-au tot revenit de-a lungul timpului scenele cu ea purtând rucsacul ăla galben, filmată din spate, mergând prin mulțime. E ceva foarte intim în imaginea aia perfect comună. Nu știu dacă mă identific cu personajul, însă recunosc acolo ceva din spiritul meu – dar stați liniștiți, nu am tendințe teroriste. De fapt mă identific cu tot felul de frânturi de personaje, e ca în Mințile lui Billy Milligan de Daniel Keyes, unde personajul romanului bazat pe fapte reale are peste 20 de personalități multiple – problema vine la „fuzionarea” lor. Un alt film amintit în „apără…” este Harvey (1950), unde mă identific atât cu iepurele pooka invizibil cât și cu singurul personaj care îl poate vedea. 

Cărei specii simți că ai putea să-i aparții, dacă ar fi să o iei de la capăt? Unde ai depozita erorile și corecțiile pentru mai târziu?

Cred că dacă ar fi să o iau de la capăt aș lua întâi decizia să fac o mică pauză, oricum am impresia că m-am născut obosită, poate m-aș duce la extratereștri dacă m-ar accepta. Dacă nu, aș prefera să fiu pisică, am citit că pot sta zile întregi fără să mănânce, e multă libertate în chestia asta. Îmi depozitez erorile și corecțiile în mine, trebuie să trăiesc cu ele și nu e nimic special la asta, sunt parte din mine, parte din ce nu am fost în stare să fiu sau să devin. În carte cred că era vorba despre corecțiile impuse de ceilalți, ca atunci când cineva nu este 100% conform „standardelor” general acceptate – în cazul ăsta corecțiile sunt mai internalizate decât orice, suntem capabili să construim monștri foarte interesanți pe dinăuntru.

Ai scris o parte din volum în perioada pandemiei? Apar câteva fenomene care par specifice acestei noi mutații globale: psihoze în rândul copiilor, imposibilitatea de a separa virtualul de realitate, agresivitatea crescândă în perioadele în care nu există atingeri.

Da, o mică parte din volum a fost iremediabil influențată de pandemie, timp în care am studiat mai toate articolele care mi-au fost livrate de Facebook și de tot felul de alte surse despre ce se schimbă cu/în noi din cauza virusului sau a altor factori la fel de importanți, precum poluarea. În timpul pandemiei am fost mai conștientă ca oricând de influența rețelelor de socializare asupra mea, acest constant bombardament cu informație versus lipsa de informație tangibilă furnizată de realitate, realitatea îmi mai oferea doar același tip de impulsuri virtuale, un fel de informații dintr-o lume îndepărtată. A fost schizoidie, a fost un moment când realitatea a pierdut teren în fața teoriilor despre mutațiile pe care le suferim, cel puțin pentru mine. Am vrut să existe în carte și partea asta, care nu a fost declanșată, ci doar accelerată în noi de pandemie, din punctul meu de vedere. Am văzut pe Facebook un tată care povestea cum, în opinia lui, din cauza pandemiei, fiul său – un adolescent altfel fericit privit din exterior – s-a sinucis fără să lase în urmă niciun fel de motiv. Apar aceste fenomene noi care ne transformă lumea și mi se pare că trebuie consemnate, puse sub semnul îndoielii, înțelese măcar la nivel empatic. Altfel riscăm să ne transformăm în cifre.

Dincolo de posibilitățile pe care ni le oferă acum tehnologia și știința, ce crezi că e?

Cred că dincolo de posibilitățile oferite de știință sunt oameni care s-au trezit în niște corpuri vulnerabile și tremură de frică pentru că totul se va sfârși, atât de tare tremură încât nu mai pot gândi limpede. Și poate o conștiință colectivă – mi-o imaginez ca pe ceva ce rămâne în aer – tot mai curățată de atâtea morți, durere, nepăsare și decizii greșite. Am citit un articol (există destule) despre teoria care spune că universul ar putea fi conștient, sper că la un moment va fi dovedită clar. Însă întrebarea ta mi se pare una la care trebuie să ne răspundem singuri, eu am văzut prea multe filme SF pentru binele meu.

În unele zone ale volumului există un apetit pentru extreme și sentimente puternice. Pendularea asta între extreme este și un bun prilej pentru a scoate la lumină lucruri noi despre tine & ceea ce te înconjoară?

Da, e ca în muzică unde îmi plac la fel de mult schimbările extreme și bruște. Mi se pare uneori că doar așa ne mai ating lucrurile, când sunt extreme, când evidența ne lovește. Am folosit acest tip de pendulare pentru a da ritm cărții, care e de fapt la bază o succesiune de fragmente ce seamănă mai mult cu poemele în proză, urmate de fragmente cu versuri mai „clasice” – ăsta e cumva „scheletul” volumului. Cred că a venit firesc ca acestei structuri să îi corespundă același lucru și pe planul sentimentelor/trăirilor expuse. Pendularea a fost deci un prilej, una dintre structurile/cadrele folosite pentru a da unitate cărții, dar și pentru a mă exprima. Probabil că am ales asta și fiindcă am impresia că așa mi se și întâmplă lucrurile, în puseuri care au tendințe opuse.

Cât de departe te simți de volumul de debut? A fost mai dificil să vii cu o a doua carte decât ți-ai fi imaginat?

Mă simt foarte departe de volumul de debut însă simt și că tot ce e acolo trebuia scris ca să pot merge mai departe. Da, a fost mai dificil, nu știam cum să mă apuc, ce să fac, cum să fac. Fiindcă eu mă gândesc la o carte de poezie ca la un proiect care trebuie să fie în primul rând unitar. Mi-a luat un an doar ca să înțeleg ce stil vreau, apoi alt an să schimb stilul, și tot așa. Haos și tragedie. Modificări peste modificări, mi se tot părea că am ajuns la o variantă finală deși apoi îmi venea altă idee și modificam structura. Aș fi putut continua așa mult și bine dacă n-aș fi ajuns la varianta asta care a rezistat modificărilor, îmi place procesul în sine până la un punct. A venit însă și cu ceva pozitiv, mi-am găsit pentru prima dată un ritm de scris susținut, ceva ce nu credeam că e posibil pentru mine. Și acum o iau din nou de la capăt, primul an e mai greu… Poate mai vorbim peste vreo cinci ani despre asta.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.