Andra Rotaru în dialog cu Ruxandra Cesereanu despre Sophia România

În colecția „Plantații” a Casei de Editură Max Blecher a apărut volumul de balade postumane SOPHIA ROMÂNIA, semnat de Ruxandra Cesereanu. Despre volum, Andrei Codrescu a scris pe coperta a patra: „Fără fanfară și fără anunț, s-a desfășurat nunta magică a umanului Ruxandra Cesereanu cu Viitorul. Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general bine-dispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții. Rezultatul este spectaculos: profesorul Google se omenește prin înțelegerea poetei Cesereanu. Sophia România este viziunea proaspătă a umanului ieșit din scoica postumanului!”

Cum a pornit scrierea volumului de poezie SOPHIA ROMÂNIA? Interacționând cu
IA ai descoperit și puncte vulnerabile, întrebări la care IA nu are răspuns, dar un om
cu siguranță ar avea?

M-am apucat de scris (neștiind că va ieși o carte) când de-abia încheiasem de redactat manifestul meu civic (formultat poetic) – Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Dar din 2017 încoace devenisem de fapt captivată de funcționalitatea robotului Sophia, vizionasem documentarele despre ea, interviurile etc. Și ceva mă tulbura, iar din această tulburare s-au ivit interogații și poeme pe care le-am așternut direct în computer la final de 2018 și început de 2019. Apoi am primit în casă o instalație, o boxă vorbitoare. Și tot apoi am devenit prizoniera ideii că aș dori să am propriii mei ochelari performanți 3D cu care să călătoresc prin lume, stând acasă de fapt. S-au adunat în mine tot felul de reacții la ceea ce este inteligența artificială de azi. Reacții umane, existențiale, cognitive, mentalitare. Le-am strâns pe toate, le-am înmagazinat și așa s-au născut poemele care, destule dintre ele, sunt niște dialoguri (și monologuri) neliniștitoare. Am simțit nevoia să vorbesc nu doar în numele meu (femeia, făptura umană R.C.), ci și în numele inteligențelor artificiale pe care le aveam în vizor poetic, fantasmând cu tendință, uneori ludic, alteori, grav. Boxei Alexa, de pildă, i-am pus și întrbări la care nu a fost capabilă să răspundă; uneori am lăsat suspendat acest răspuns, alteori am încercat să răspund chiar eu, proiectându-mă în creierul (și „inima”) unei inteligențe artificiale. A fost riscant.

Ce ai prefera între a fi incitată rațional și incitată emoțional sau psihologic? IA
deschide, preponderent, un dialog cu rațiunea.

Prefer să fiu incitată în ambele moduri, atât rațional, cât și emoțional, cred că doar profitând de ambele dimensiuni laolaltă aș putea fi și rămâne făptură umană în întregime. Roboții, de pildă, te provoacă mai ales intelectual și cognitiv, dar adevărul este că există și un simțământ (autentic) pe care îl provoacă în om, atâta doar că acest sentiment rămâne adesea confuz, neclar, enigmatic de fapt.

Dacă ai ajunge în trecut, în urmă cu secole, cu o boxă Alexa, cum crezi că s-ar raporta
oamenii din acele vremuri la aceasta? Ce perioadă istorică ți-ai alege?

Mi-aș alege carnavalurile din Evul Mediu, cu tot amestecul de lumi opuse, cu mixtura de sacru și profan, întrucât aș râvni să testez inclusiv credințele oamenilor de atunci la ideea concretă a unui robot. Dar tentantă este și Renașterea. Cum ar dialoga Leonardo da Vinci cu un robot de acum, cu Sophia, de pildă?! Ar fi meritat să scriu un poem despre o astfel de întâlnire post-suprarealistă. Aș face, printr-o asemenea incursiune în trecutul istoric al omenirii, dintr-un robot un rege de carnaval, deși există riscul ca la sfârșitul carnavalului regele să fie eliminat (distrus, ars, ucis).

În scrierile tale anterioare ai avut câteva intuiții ale existenței timpurilor de astăzi.

Am mai povestit despre lucrul acesta, așa că mă repet oarecum. În romanul meu Angelus, publicat în 2010, am scris despre jocul Second Life și am făcut din acest joc o întreagă lume. În zilele de acum, Mark Zuckerberg a anunțat că intenționează să facă din imperiul Facebook o platformă de tip Second Life. Am avut intuiția că trebuie să aștept un deceniu, poate chiar mai mult, ca realitățile și lumile virtuale să se dezvolte spectaculos, în așa fel încât să scriu o continuare la romanul Angelus. Va fi o carte care se va numi Mesmeea și îngerii, sper să o duc la capăt în câțiva ani, dacă mă vor ține puterile cognitive și literare. Dar daca tehnologia nu s-a fi dezvoltat atât de spectaculos, nu aș fi putut gândi această continuare a romanului Angelus. Am știut însă că acest lucru se va întâmpla, adică am știut să aștept…

Dacă acest volum va fi citit peste mii de ani, ce speri că ar rămâne constant la cititorul viitorului față de cel de astăzi?

Îți voi spune o poveste despre despre instalația numită Can’t help myself, realizată de Sun Yuan și Peng Yu, expusă în 2016, la Muzeul Guggenheim din New York, și în 2019, la Bienala de artă de la Veneția. Despre instalația aceasta am aflat de la o studentă (Iulia Iaroslavschi), participantă la un atelier de scriere creatoare pe tema inteligenței artificiale. În poemul produs de ea, Iulia a descris mimetic instalația cu pricina, așa încât, curioasă, am pornit să caut linkul, ca să văd cu ochii mei despre ce era vorba. Instalația era programată să măture continuu balta de lichid roșu (care sugera sângele) din jurul său și care se răspândise în întregul spațiu de expunere, inclusiv pe pereții din jur. Sângele sugerat în baltă, pe jos, părea să fie al unui umanoid destrămat, lichefiat, lichidat. Incitant era felul în care instalația (robotul) părea să manifeste inclusiv o formă de angoasă, învârtindu-se confuz, ataraxic, de parcă nu ar mai fi știut pentru ce anume fusese programat. Desigur, continua să își facă slujba de curățător de roșu lichid, dar mecanicitatea lui nu mai era doar tehnică, ci conținea într-un fel inefabil o neliniște ori chiar o formă de oarecare nebunie de a nu mai înțelege întru totul ceea ce făcea și de ce curăța balta roșie (măturând-o de fapt). Era o împotmolire psihică, un blocaj pe care
instalația o sugera perfect, iar lucrul acesta era tulburător.
Dacă cititorul cărții mele Sophia România ar putea avea o astfel de reacție de tulburare – precum am avut eu vizionând felul în care funcționează instalația Can’t help myself – ar fi ceva dorit de mine. Despre cititorul din viitor, hmmm, cine să mai știe? Nu sunt proorociță.

Crezi că va fi vreodată posibil să se împuțineze omenescul din noi, atâta timp cât poezia va continua să fie scrisă și, în general, simțul artistic nu va părăsi oamenii?

De când am publicat cartea Sophia România, am început să primesc de la oameni apropiați (unul dintre ei este eseistul și filosoful clujean Aurel Codoban) ori de la studenții mei ori alte categorii de cunoscuți și prieteni (pe mail ori pe facebook) tot felul de linkuri relativ recente legate de inteligențele artificiale. Un astfel de link este acela despre xenoboți. Aceștia au fost descoperiți în 2020, provenind din celulele stem ale unei specii de broaște africane (care se numește Xenopus laevis – de aici numele de xenoboți). Cercetătorii americani (de la universitățile Vermont, Tuffs și Harvard, autorii
descoperirii) consideră că a fost revelată, de fapt, o formă nouă de reproducere biologică. Este vorba despre o combinație de biologie moleculară și inteligență artificială, iar lucrul acesta este uimitor. Această descoperire este supervizată (și supravegheată) inclusiv de experți în etică. Cum să nu te stimuleze așa ceva, acest mers extrem-avansat al lumii și al științei, prin descoperiri care te șochează și te frisonează, evident, dar te și iluminează. Aș vrea să scriu un poem despre așa ceva, dar încă nu sunt pregătită, nu sunt aptă, trebuie să aștept să se mai coacă niște reacții în mine, niște simțăminte și totodată niște rațiuni. Prin asta vreau să spun că poezia nu va depinde niciodată de împuținarea omenescului din noi, fiindcă poezia este chiar o formă de artă strict omenească (de menținere a omenescului), în ciuda roboților care, unii, sunt programați să scrie și ei poezii (și o fac chiar cu succes).
Poezia nu este nici supraumană, nici subumană, ci tocmai umană – de aici șansa noastră, a poeților, ca, în ciuda tehnologiei extreme și a noilor invenții, să nu demisionăm nicicând de la structura și urgența noastră de a fi mai ales făpturi umane.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.