Nasterea_eroului_Andrei Ungureanu_coperta

Andrei Ungureanu: „Suntem din ce în ce mai puțin stăpâni pe propria soartă”

În acest an, romanul Nașterea eroului, de Andrei Ungureanu, a obținut premiul I la concursul „Primul roman” (2022), organizat de editura Litera, și a apărut în colecția „Biblioteca de proză contemporană”. „O ficțiune inconfortabilă tematic, multistratificată, o poveste sensibilă, tulburătoare și adâncă, despre ură, dar și despre generozitate; despre abjecţie, dar și despre sublim; despre decădere, dar și despre înălţare – toate probând incredibila forţă a supravieţuitorului. Un antierou exemplar, a cărui devenire întunecată ascunde și o pledoarie aspră pentru redimensionarea autentică a ideii de alteritate.”, a scris Emanuela Ilie despre acest roman.

Sentimentul de acceptare și dorința de integrare sunt dominante, mai ales în rândul celor care-și părăsesc țara și vor să înceapă o nouă viață într-alta. Însă, de multe ori, contextul și sistemul acelei țări te resping, nu-ți fac loc, nu te lasă să o iei de la zero. Drama personajului principal este una care, teoretic, ar fi putut fi evitată. Personajul pare că a dat totul pentru o viață decentă și, inițial, plină de speranță. 

Experiențele celor ce pleacă sunt diferite și nu pot să vorbesc în numele altora, nici să trag concluzii. Cunosc persoane plecate din țările de origine care se simt mizerabil în noua lor patrie și altele pentru care, dimpotrivă, plecarea a fost o eliberare. De asta nici nu-mi permit să dau sfaturi celor care mă întreabă dacă e mai bine să rămână sau să stea. În acest caz cred că cel mai bine e să plece, să trăiască această experiență pe pielea lor și să-și facă propria opinie pentru că experiențele nu sunt transferabile și aceleași lucruri vor fi receptate altfel de două persoane diferite. Mi se pare însă că mare parte din drama imigrantului poate veni din faptul că pleacă, adesea, dintr-un loc unde nu-i este bine, unde ceva fundamental lipsește și ajunge într-un alt loc unde nu se poate adapta, parte pentru că nu are un bagaj socio-cultural pentru noua patrie, parte pentru că nu este dorit și acceptat acolo. La final e posibil să ajungi să simți că nu ești suficient pentru noua țară și că nu mai ești bun nici pentru țara de origine. E un sentiment dureros, un fel de prizonierat între două lumi inaccesibile. 

Care au fost sursele reale și biografice de la care a pornit acest roman?

Am folosit trei surse principale pentru poveste. Romanul a pornit de la o întâmplare reală, moartea acelui superstar african și evenimentele de după despre care am citit în presa africană francofonă. Drumul spre Europa se bazează și el, în mare parte, pe fapte reale, în speță un reportaj foarte bun de pe Quartz.com . O altă sursă importantă este experiența mea în Franța, oameni cu care am vorbit, situații cu care m-am întâlnit. În sfârșit, creativitatea scriitorului îmbină, în proporții variabile, adevărul și ficțiunea și la fel am procedat și eu. 

Cititorii pot vedea în acest roman situații extreme, lumi aflate la poli opuși, limbaj extrem. Despre ce nu este acest roman? 

Nu e despre și pentru oameni care cred că trăim în cea mai bună din lumile posibile. 

În cazul personajului Moussa, nu pare că se aplică sintagma „destinul ți-l faci cu mâna ta”. Problemele cu care se confruntă sunt greu de pus pe un făgaș echilibrat. Nici cunoștințele lui, nici educația nu par să îi fie de folos de la un punct încolo. Și, nu de multe ori, renunță la speranță. 

Se dezbate de mii de ani despre omul creator liber al vieții sale și omul bărcuță de lemn purtată de furtună în locuri nebănuite. Cred că „destinul ți-l mai faci și cu mâna ta” e maximul la care putem spera în epoca în care trăim. Au fost, probabil, vremuri când destinul era ceva mai previzibil, puteai să pregătești un plan și să te aștepți că vei reuși să-l îndeplinești într-o proporție rezonabilă. Acele vremuri nu mai există și simt că suntem din ce în ce mai puțin stăpâni pe propria soartă. E poate și o anxietate specifică generației noastre, de copii născuți după 90 care n-am trăit, la drept vorbind, niciodată într-un context normal. Anii 90 au fost marcați de sărăcie și conflicte sociale puternice, în 2001 au venit atentatele teroriste din New York și războiul împotriva terorii, așa cum a fost denumit, în diferite părți ale lumii, după 2008 criza economică, după 2020 pandemia de COVID și criza economică. Nu știu dacă noi cunoaștem un „normal” la care să ne putem raporta și asta se reflectă și în viziunea despre lume a multora dintre noi. 

Una dintre ideile care guvernează romanul este aceea că „în viață sunt lucruri pe care nu le înțelegi decât dacă le trăiești”. Ai putea trăi o perioadă în pielea personajului tău, dacă ai avea ocazia? 

Am observat că unii oameni au o capacitate nebănuită de adaptare și o putere care țâșnește, nu știu prea bine de unde, atunci când se confruntă cu situații limită. Speranța mea este că nu va fi nevoie să mă confrunt cu astfel de întâmplări și că dacă, Doamne ferește!, vicisitudinile sorții mi le vor arunca în cale, voi găsi și eu o putere lăuntrică care să mă ajute. Altfel, nu cred că ne putem pregăti pentru așa ceva și nici să anticipăm reacția noastră în cazul în care se întâmplă. 

Există și o parte frumoasă a spațiilor în care-și petrec viața imigranții precum Moussa? 

Cu siguranță, depinde însă în mare măsură de eforturile pe care acești oameni trebuie să le facă pentru a le vedea. Frumusețea, atât cât există, se dezvăluie doar celor care o caută și știu să o vadă. Mă tem însă că multora soarta le-a aplicat pe ochi un fel de filtru care urâțește totul mai mult decât este de fapt. Nu o spun ca un reproș, probabil că, în situația lor, această imagine despre lume este justificată. 

Pe lângă nedreptățile cu care se confruntă personajele romanului, nici moartea nu le mai oferă speranță. Scrii: „O să mă găsească mâine poimâine înghețat într-un șanț. O  moarte care nu dovedește nimic după o viață care n-a însemnat nimic”. 

Pentru acești oameni suferința este, cel mai adesea, inevitabilă, nu o pot lepăda prin eforturi proprii. E nevoie, deci, să reușești să te obișnuiești cumva cu ea. Singura posibilitate pe care o văd este să-i găsești un sens, o semnificație. Sunt oameni care nu-și controlează destinul, trăiesc o viață pe care nu și-o doresc, care le-a fost, cumva, alocată de o societate nedreaptă. Dar, dacă viața lor n-a dovedit nimic, și nu mă refer aici la a-ți înscrie numele în istorie sau a ieși în evidență prin fapte mari, moartea le poate aduce un oarecare sens. E vorba de ceva ce pare foarte puțin, dar e, de fapt, foarte mult: că am reușit oarecum să birui acele circumstanțe care au conspirat împotriva mea și că am reușit, în ciuda tuturor celor întâmplate, să trăiesc o viață demnă, atât cât s-a putut. O moarte care nu dovedește nimic e cea căreia nu-i mai poți atașa nici măcar acest minimum de sens. 

Personajul Moussa este considerat un om bun de foarte puține ori. Imaginea sa este fie de imigrant sărac și fără nici o șansă în viață, fie de dealer, fie de erou care merită compătimit pentru chinurile prin care a trecut etc. Alteori, identitatea sa nu există, trecătorii nu-i validează existența, nici nu se uită la el pe stradă, el e doar „o alteritate percepută drept ostilă și exotică în sensul rău al termenului”. Ajungi, în timp, să fii definit de aceste judecăți negative sau pozitive? Mai știi cine ești?

E o întrebare foarte grea și la care nu pot răspunde. Cred că e nevoie de o enormă tărie de caracter ca să nu ajungi să fii definit de părerea celor din jur. Suntem ființe sociale, din interacțiunile cu ceea ce e în jur ne formăm imaginea de sine și ne calibrăm gândurile și reacțiile. A rămâne liber de judecata negativă a celor din jur presupune acceptarea unei singurătăți apăsătoare și a unei incertitudini violente: dacă eu sunt singurul meu judecător, cum pot fi sigur că verdictul pe care mi-l dau este corect? Și dacă nu este corect, cine sunt eu de fapt? 

Limbajul personajelor este unul aparte. Cum ai ajuns la această formă a limbajului, care ți-au fost sursele de inspirație?

Am trăit prin diverse cartiere populare, așa cum eufemistic sunt ele denumite, în România, în Grecia și în Franța, unde am cunoscut oameni de toate soiurile. Limbajul vine în mare parte de acolo. O altă sursă de inspirație este cultura rap/trap, rămasă printre ultimele forme de exprimare care dau o voce claselor de jos. 

Nașterea eroului este volumul care a câștigat premiul de debut în roman al editurii Litera în 2022. Te așteptai să fii publicat în colecția Biblioteca de proză contemporană și să obții acest premiu? Ce așteptări ai? 

Nu mă așteptam nici măcar să ajung printre cei opt finaliști, darămite să câștig marele premiu. Mă aștept ca romanul meu să genereze controversă și reacții polarizante. Îmi doresc doar ca viitorii cititori să-l descopere cu mintea deschisă, fără a căuta să-l judece prin prisma unei ideologii preexistente și să încerce să înțeleagă povestea. 

Andrei Ungureanu s-a născut în 1992, în satul Valea Popii (Argeș). Este asistent universitar (Sibiu) și ex-bursier al guvernului francez. A debutat cu volumul Povestiri și întâmplări din țara fumului (2021). Romanul Nașterea eroului a câștigat Premiul I la concursul „Primul roman” (2022), organizat de Editura Litera. 



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.