Cu stima de sine la biblioterapeut!

„Nu vă supărați!? Ce carte îmi recomandați? Mi s-a spus că n-am stimă de sine.”

Dacă aș fi urmat o facultate în care biblioterapia ar fi acreditată ca disciplină, iar librăritul ar fi calea de urmat după terminarea studiilor aș sugera omului în căutare de ajutor literar, să-l numim Estem, să citească toată bibliografia de specialitate în materie de stimă de sine. Dar librăritul nu poate fi reglementat și restrâns la recomandări unilaterale datorită unei calități simple pe care o are: reprezintă arta de a improviza. Astfel, aș recomanda cărți „la repezeală, pentru nevoile momentului, din ceea ce se găsește”, acest „la repezeală” fiind rezultatul experienței mele taciturne printre rafturi, iar acest „din ceea ce se găsește” fiind vast și filtrat. Presupunând că nevoia momentului a lui Estem este „procurarea” unei stime de sine, am adunat aici trei cărți. Doar una provine din bibliografia de specialitate – Imperfecți, liberi și fericiți. Practici ale stimei de sine. Celelalte două sunt reprezentantele artei de a improviza – Paradoxul cimpanzeului. Programul de management al minții pentru încredere, succes și fericire; Arta sexualității. 

„Dacă vrei să ai stimă de sine, trebuie să-ți alegi bine părinții”. Cum acest lucru este imposibil, ne descurcăm cu ce avem: cărți. Desigur, acest „handicap invizibil”, cum este numită stima de sine scăzută, ar fi de preferat „să meargă în terapie”. Aceste cărți nu pot înlocui relația terapeutică, dar fac o treabă foarte bună. Dacă le citiți înainte, va fi ca și cum v- ați duce în terapie cu temele făcute. 

Estem a început crossoverul cu „Paradoxul cimpanzeului” a lui Steve Peters. Nici urmă de vreo menționare a stimei de sine. Când era pe punctul de a renunța, pentru că schimbarea, pe care nu o voia neapărat, necesită resurse pe care, probabil, la acel moment, nu era dispus să le investească, a deschis și cartea lui Cristophe Andre. Ruminațiile, obsesia de sine, tensiunea interioară, tendința de autoagravare , tentația negativismului, iraționalul și multe alte simptome ale suferinței stimei de sine despre care vorbește Cristophe Andre pare că se regăsesc în cimpanzeul lui Steve Peters. Când doi oameni îți spun că ești beat, te duci și te culci. Când doi oameni îți spun că te regăsești în tiparul studiat de ei, citești mai departe. Toate gândurile despre care Estem credea că sunt originale, se dovedesc a fi…ei bine, banale. De fapt, nu sunt deloc originale. Cristophe Andre a scris foarte multe cărți despre ceea ce gândesc oamenii cu stimă de sine scăzută, bazate chiar pe relatările acestora, iar Steve Peters este promotorul încrederii în sine – capacitatea mult râvnită care se află la mile depărtare în fața stimei de sine scăzute, aceasta din urmă fiind metamorfozată foarte inteligent în cimpanzeul irațional. Astfel că, pe de-o parte, pentru Estem a fost reconfortant să se regăsească în cuvintele scrise pentru că nu sunt scrise doar pentru el, ceea ce înseamnă că problema lui este universală, comună, iar lucrurile comune tind să pară mai ușor de gestionat, iar pe de altă parte, a trebuit să împartă cu mulți alți oameni titlul de persoană cu stimă de sine scăzută, ceea ce înseamnă că nu este deloc „privilegiat”, nu e singurul care nu își asumă niciun risc, care nu are așteptări de la el, care va dezamăgi rareori pentru că poate fi leneș și poate să-și fixeze țeluri modeste. Acum, Estem știe că nu e singurul care trăiește în spatele “avantajelor” unei stime de sine scăzute, dar depinde numai de el cum va termina cărțile: își va accepta condiția prin gândul că și alții suferă, sau se va mobiliza în direcția unei schimbări cu gândul că…și alții suferă. Cu toții știm că unde-s mulți, rata de acceptare sau gradul de mobilizare se amplifică. 

Dar ce este stima de sine? Ne gândim adesea că cei care au una se află undeva sus, unde nu pot fi atinși, poate sunt și aroganți, că doar au stimă de sine, sunt toți frumosi, că doar nu poți fi frumos și să nu ai stimă de sine, sunt cei mai deștepți pentru că, nu-i așa?, nu poți fi deștept și să n-ai stimă de sine. În realitatea obiectivă, pe care cei mai mulți dintre noi nu o putem percepe, lucrurile stau mult mai simplu: „stima de sine este o părere realistă și apreciativă despre propria persoană”. Stați…există oameni care se plac pe ei înșiși? „Niște narcisiști…”, ar putea spune Estem. Dar nu. Cei care au stimă de sine au devenit cel mai bun prieten al lor: acel om “care îi cunoaște foarte bine și îi plac oricum ar fi pentru că recunosc bunătatea, excelența și potențialul care coexistă alături de imperfecțiuni, defecte sau părți mai puțin bune”. „Da? Asta ți se pare ție simplu, Cristophe Andre? ”… îi spunea Estem în gând autorului înainte să citească mai departe. E greu de crezut că există acești oameni, dar dacă gânduri negative vă par vouă cunoscute, oare e posibil ca alt tip de gânduri – pozitive – să pară cunoscut altcuiva? Poate că acceptăm asta, dar e foarte greu să ne însușim cu toată ființa așa ceva. Problema este timpul. Nu avem răbdare, nu avem încredere că vom putea schimba ceva în viitor pentru că ne raportăm la prezentul care plutește în derivă fără sorți de izbândă. Poate singura dată când mindfulness-ul – trăitul în prezent – nu are efectul scontat. Asta e un mare impediment în schimbare. Cele două cărți despre stima de sine poate că nu vor face să apară aceasta ca prin minune, peste rânduri, în ființa voastră, dar informațiile de acolo vor fi active în minte, lucru ce poate conduce la acțiune. 

Atunci când Estem a intrat în librărie în căutare de ajutor, am putea face o deducere conform căreia , probabil, n-ar fi venit dacă nu i s-ar fi evidențiat că n-are stimă de sine. Și cum mi se pare că viața asta reprezintă un puzzle (imaginați-vă 7.8 bilioane de puzzle-uri care vor fi construite integral abia la finalul vieții, unde e posibil să ne dăm seama că am uitat totuși câteva piese), în cazul puzzle-ului lui Estem, piesa atribuită stimei de sine se potrivește într-o parte cu piesa atribuită omului ca ființă gregară, ca ființă care are nevoie de alte ființe. Și ce stă la baza relațiilor interumane? Sexualitatea, ar spune Freud. Așa am integrat „Arta sexualității” de Emily Nagoski în crossover. Autoarea se îndepărtează mult de ideologia părintelui psihanalizei, aducând o alternativă complexului Oedip care pe toți ne oripilează dar ne dă și o stare de “please, tell me more” prima dată când auzim despre el. Oare gradul stimei de sine se observă cel mai bine în relațiile cu persoanele relevante din punct de vedere sexual? Clișeul care sună mai mult sau mai puțin așa: dacă nu te iubești pe tine, nu poți iubi mai departe în voie, poate fi transpus în acțiune: înțelegerea mecanismului stimei de sine se regăsește în iubirea de sine, iar înțelegerea mecanismului sexualității în iubirea „împrăștiată”. Deci, e posibil ca omul singur să poată trăi fără stimă de sine. Poate Estem s-ar fi putut accepta chiar și fără stimă de sine, dar în momentul în care un alt om a intrat în viața lui, nu a putut accepta ceva ce pentru celălalt a reprezentat o lipsă. Emily Nagoski nu urcă sexualitatea la rangul de artă, așa cum o asociem noi pe aceasta din urmă cu estetica frumosului, unde se pune mai degrabă accentul pe iscusință, pe talent sau pe măiestrie, ci mai degrabă o eliberează de sub presiunea de a servi unui scop anume tocmai pentru a putea ajunge să vorbim despre ea fără rușine, fără a-i conferi un caracter tabu și fără a face ca diferența dintre bărbați și femei să pară atât de catastrofală cum pare de obicei. Da, cartea este promovată ca aparținând în exclusivitate femeilor, dar noi putem citi de toate pentru toți! Estem, bărbat fiind, a ales să-și imagineze că locuiește într-un univers în care alegerile nu îi sunt condiționate de nici un joc al puterii, de nicio percepție a slăbiciunii și de nici un complex de superioritate care se regăsesc adesea în discuțiile despre femei și bărbați, dar, culmea, și în tabloul psihopatologic al stimei de sine.

Recenzie scrisă de colega noastră Corina Ioana Ciucardel, librar la Cărturești Brașov.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.