Diana Iepure: „Dacă proza e o ninsoare, abundentă sau lină, poezia e o avalanşă.”

Am invitat-o pe scriitoarea Diana Iepure la un dialog despre poezie, despre proiecte literare personale, traduceri, dar și despre colecțiile și proiectele pe care coordonează în cadrul editurii Paralela 45. Sunt câteva povești și despre participarea la Târgul Gaudeamus, din decembrie anul trecut, și despre surprizele editoriale pe care le pregătește pentru 2023.

Au trecut doi ani de la lansarea volumului În rest, viața e frumoasă (editura Max Blecher, 2021). Ce s-a mai petrecut între timp? Ai mai scris? Așteptăm un nou volum curând? 

Am mai scris, cum scriu de obicei, sporadic, poezie. Am scris, surprinzător, și proză. Traduc acum din Andrei Kurkov. Nu știu cât de curând voi publica vreo carte de poezie, sper să n-o lungesc, aşa cum am mai făcut şi n-a fost bine. Până mai ieri, nu mi-a trecut prin minte să aplic pentru o bursă literară, dar mi-a sugerat cineva, într-un comentariu pe FB. Cred că ar fi cea mai bună soluţie pentru mine. O lună doar pentru scris şi citit m-ar ajuta să duc la capăt un proiect.
De obicei, scriu în mintea mea, în drum spre şi dinspre serviciu, în lift, în scurtele şi insuficientele mele plimbări prin Bucureşti. Aşa rămân cu impresia că nu au trecut zilele în zadar. Cum nu am o memorie extraordinară, deseori scrisul rămâne în mine, am multe cărţi aranjate, pe o poliţă interioară, care tot creşte. Cred că de aia m-am şi îngrăşat aşa. Glumesc.

Ce tehnici preferi să folosești în poezie? Ce s-a schimbat de-a lungul anilor în textele tale?

Complicată întrebare, cred că e cea mai complicată dintre toate întrebările pe care le-am primit până acum. Nu am o pregătire teoretică, n-am în spate o facultate de litere, nici cursuri de creative writing n-am făcut, iar orele din şcoală nu îmi sunt de ajutor. Când scriu, nu mă gândesc la tehnici. Construiesc totul intuitiv, având desigur nişte lecturi sedimentate, nişte discuţii, nişte cărţi care îmi plac şi care mă influenţează indirect. Probabil că textele mele au devenit mai directe şi mai necruţătoare. 

Ce înseamnă să redactezi poezie? Nu se pierd emoții tot editând forma?

Înseamnă să înţelegi foarte bine textul original, să te identifici cu el, să-l simţi. Dacă reuşeşti asta, nu ai cum să dai chix. După mine, cel mai greu e să traduci poezia cu rimă, acolo, da, se pierde enorm. La poezia cu rimă, traducătorul trebuie să fie, cred, la acelaşi nivel cu poetul din care traduce sau măcar pe aproape ca să-i iasă ceva similar. Se pierd multe pe drum, nu au cum să nu se piardă. Am tot repetat prin interviuri, când am fost întrebată, traducerile sunt nişte flori sub sticlă. Chiar dacă nu le simţi mirosul, sticla trebuie să fie foarte curată, astfel încât să le poţi admira splendoarea. Și n-am spus eu asta, ci Wolfgang Menzel, poet, critic și istoric literar german din secolul XIX.

Care au fost cele mai mari provocări legate de traducerea volumului Aparatele unui timp liniștit (2021), Serghei Timofeev, Max Blecher? 

Am descoperit poezia lui Serghei Timofeev pe cont propriu, prin 2017, citind, fără să fiu influențată de niște confirmări externe: premii, articole de critică literară și altele de genul ăsta. Cu poezia e mai simplu așa, internetul oferindu-mi, în acest sens, o libertate deplină. După ce am citit și am tot citit, trecând prin diferite stări și emoții, am căutat și informații despre autor, despre cărțile lui. Mi s-a confirmat ceea ce îmi șoptise deja intuiția. Serghei Timofeev s-a dovedit a fi un poet cu totul și cu totul special, personalitate marcantă a lumii culturale letone (n. 1970, Riga). M-a bucurat această descoperire a mea care, pe lângă satisfacția lecturii unei poezii excelente, mi-a adus și multe alte conexiuni utile și, nu în ultimul rând, fascinante, legate de poezie, de relația pe care un text o poate avea cu diferite forme de artă (video, fotografia etc.) și cum poate fi el atât de bine încadrat în proiecte multimedia, în instalații. Serghei Timofeev este unul dintre primii poeți din spațiul post-sovietic interesat de video-poetic, unul dintre co-fondatorii grupului Orbita (1999), cel mai important fenomen în literatura de limbă rusă din Letonia, este animatorul colaborării poeților de limba rusă cu cei de limba letonă, colaborare care se soldează cu proiecte comune, traduceri reciproce, lecturi performative comune etc. Toate la un nivel foarte înalt. Este un model pentru mine, foarte sensibilă la acest gen de conlucrare. Ulterior, din colaborarea mea frumoasă cu Ana Toma și Claudiu Komartin, a apărut, la Casa de Editură Max Blecher, antologia Aparatele unui timp liniștit. 

Cel mai greu mi-a fost să selectez textele. În rest, mi-a făcut mare plăcere să traduc poeziile acestui poet din Letonia. În Aparatele unui timp liniștit te simți ca într-un film de artă. E o poezie extrem de elegantă, dar, în același timp, dezinvoltă și caldă. Are căldura unei cafenele nordice, care te însuflețește ca un lichior roșu sau ca un pahar de șampanie, sau ca un păhărel de vodcă, sau ca un excelent espresso dintr-un soi de cafea din Kenya. O viață de oraș tihnit și pașnic, care m-a atras mereu.

Ce avantaje consideri că are poezia, ca modalitate de exprimare, față de proză?

Poezia are mai multă emoţie concentrată. Dacă proza e o ninsoare, abundentă sau lină, poezia e o avalanşă. Trebuie să fii foarte puternic să ieşi întreg dintr-o avalanşă,  şi când eşti doar cititor, dar şi când scrii tu însăți poezie. Nu ştiu dacă putem vorbi de avantaje. 

Volumul tău parcă ar contrazice afirmația all sad people like poetry. Cu presiunea continuă a timpului insuficient pentru proiecte, a faptului că literatura, poezia, cărțile în general, nu ocupă un loc mare în viața multora dintre români, ca să dau doar câteva exemple, cum ai reușit să aduci speranță, bucurie și lumină cu textele din În rest, viața e frumoasă? 

Nu ştiu. Dacă se vede aşa, mă bucur. Eu am adunat multă tristeţe în cartea asta,  chiar dacă e o tristeţe însorită şi parfumată. 

Care este legătura cu spațiul din care provii în text? Am observat că este prezent foarte des acolo. Au existat perioade când ai crezut ca s-ar putea rupe?

Spaţiul din care vin mă defineşte. Nu poţi fi autentic venind de nicunde. Legătura asta nu se poate rupe nici dacă îţi doreşti cu tot dinadinsul. Un spaţiu marginal, o graniţă, un râu, vene prin care clocoteşte un amestesc exploziv de tot felul de sânge. O astfel de legătură nu se poate rupe nici dacă îţi doreşti mult, d-apoi când nu-ți doreşti!

Dacă ai putea schimba ceva la volumul tău de debut, Liliuța (2004), ce ar fi și de ce? 

E prea complicat să schimb, mai bine scriu o altă carte. N-am mers niciodată până la capăt cu gândul ,,ce ar fi dacă”  sau ,,ce ar fost fost dacă…”. N-am avut suficient curaj. Pe atunci, mă bucuram de libertatea mea, îmi căutam vocea și mizam în primul rând pe intuiție, încercam să recuperez, rapid, fiind conștientă de anii pe care i-am irosit. Așa am sărit niște etape. Aveam, desigur, nevoie de mai mult exercițiu și de niște lecturi în plus. Ceea ce știu sigur e că trebuie să citești niște rafturi de poezie bună ca să-ți iasă și ție ceva onorabil, demn de luat în seamă. Cu toate plusurile şi minusurile lui, volumul de debut a avut un rol important în biografia mea, poate mai puțin în biografia mea literară. 

Ce volume de poezie ți-au atras atenția anul trecut?

În România și în limba română se scrie și se publică foarte multă poezie bună. Și când zic ,,foarte” nu exagerez deloc. Citesc, inclusiv pe FB, texte excelente, scrise de poeți tineri, aproape copii. Nu mai spun de poeții deja foarte cunoscuți. Dintre zecile de volume care merită să fie citite, publicate în 2022, cred că s-a vorbit prea puțin despre cartea Cătălinei Matei Iubirea pentru morți e cea mai mare (CDPL). În 2022, Editura Cartier de la Chișinău a scos, în Cartier de colecție, mai multe antologii într-o condiție grafică excelentă, cu selecții din Cosmin Perța, Elena Vlădăreanu, Robert Șerban, dar și o antologie Judith Meszaros, ediție îngrijită de Claudiu Komartin, care, pe parcursul mai multor ani, a încercat să dezvăluie enigma acestei misterioase poete din Salonta. La Cartier a apărut și cartea Alinei Purcaru, Tot mai multă splendoare.
Aș mai remarca Buncărul de origami, de Ioana Vintilă, Resursa de Olga Ștefan, Intracranian, de Ligia Pârvulescu, antologia de poezie germană Salutare, barbarilor, în traducerea Manuelei Klenke (toate la Casa de Editură Max Blecher), Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+ de Răzvan Andrei, Cazzo de Mihnea Bâlici, La marginea bună a corpului de Raluca Boantă (OMG). 
Să nu uit și de cărți ale poeților de la Chișinău. Aș numi aici Totul va fi bine, cartea de debut a Mariei Ivanov, apărută la Editura Prut.
La Tracus Arte au apărut două volume de Pasolini, unul cu scrieri despre literatură și artă și altul cu poezii (ediție bilingvă), selecție, traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Dana Barangea. Pentru prima oară, poezia lui Pasolini e tradusă la noi, așa că m-am bucurat când am reușit, la spartului târgului, la Gaudeamus, să luăm cele două volume, deja din cutii. Citiți-l! 
Sunt multe, cu siguranţă am omis o grămadă de cărţi. 

Ești implicată în multe proiecte cu editura Paralela 45. Povestește-ne puțin despre cum a pornit ideea colecției Prima dragoste. Care este povestea ei? Cum ați făcut propunerile de autor? Ne poți dezvălui ceva despre aparițiile de anul acesta? 

Din portofoliul unei edituri româneşti nu pot lipsi cărţile scrise de scriitori români. Ne-am confruntat, pe parcursul ultimilor ani, cu problema slabei receptări pe piaţă a autorilor români, care nu sunt cu nimic mai prejos, în scrisul lor, decât confraţii din alte ţări ale lumii. Paradoxal, în România, sunt citite (şi cumpărate) traducerile. Ai noştri sunt trataţi, în majoritatea cazurilor, cu indiferenţă. Chiar dacă editurile fac eforturi pentru a publica și promova scriitori români, ei rămân să fie cunoscuți într-un grup de inițiați. Despre cauzele acestei stări de lucruri ar trebui să avem o discuţie separată. După pandemie, când am tras linie, ne-am dat seama că trebuie să acționăm. Colecția Prima dragoste se înscrie într-un șir de acțiuni de promovare a scriitorilor români și a lecturii în rândul tinerilor cititori. E un proiect pe termen lung și are scopul de a-i familiariza pe liceeni cu literatura română contemporană, cu scriitorii noștri, talentați, inventivi, deschiși dialogului prietenesc, scriitori care abordează, în cărțile pe care le semnează, tematici relevante pentru cei care se confruntă cu primele semne ale maturizării, ale îndrăgostirii, care au primele experiențe sexuale etc. Scriitorii noștri sunt aici și acum, în carne și oase, trăiesc în aceeași lume cu potențialii/viitorii lor cititori, le cunosc foarte bine realitățile, problemele, temerile. M-am adresat lor cu o rugăminte: să scrie niște cărți de dragoste, așa cum și-ar fi dorit ei înșiși să citească, atunci când erau liceeni sau studenți. Șase autori români contemporani au dat startul colecţiei în 2022: Andrei Crăciun, Diana Geacăr, Andrei Dósa, Cristina Ispas, Alina Pietrăreanu și Ștefan Manasia. Eu am invitat niște oameni în care cred și, când spun ,,cred”, mă refer nu doar la talentul lor scriitoricesc, ci și la capacitatea de a înțelege cât de important e să fim prezenți în viața și în bibliotecile tinerilor din România.
Sunt în așteptarea unor debuturi, cel puțin două la număr, dar aștept și manuscrisele unor scriitori deja afirmați, ale căror cărți mă bucură de fiecare dată.

Despre noul blog al editurii ce ne poți spune? Există club de carte, evenimente, interviuri, podcasturi, dar sunt convinsă că și multă muncă în spate. Cum gestionezi toate proiectele și de unde a venit necesitatea unui astfel de blog?

Împreună cu Cătălina, ne străduim să facem faţă tuturor provocărilor. Ştiu că e o formulare clişeu, dar îmi e foarte la îndemână s-o folosesc. Blogul e un instrument necesar, dar și o platformă de întâlnire, unde adunăm cele mai relevante materiale despre cărțile apărute la Editura Paralela 45 și despre autorii lor. El ne ajută să comunicăm cu cititorii, să le oferim mai multă informaţie, să-i ținem la curent cu noutățile care credem că i-ar interesa.

Cum a fost experiența la Gaudeamus 2022? Care a fost cea mai mare bucurie legată de târg și ce ai simțit că putea fi îmbunătățit?

La târgul de Carte Gaudeamus 2022 am avut un stand spectaculos, cu multă lumină şi cu o atmosferă pe care mi-aş dori s-o păstrăm şi de acum încolo. Şi o vom păstra! Am intenţionat să arătăm cât de frumoasă e o casă din care nu lipseşte cartea, din care nu lipsesc bibliotecile şi sertarele cu cărţi. Printr-un parteneriat cu Mobexpert, am reuşit să conturăm, în cadrul standului Editurii Paralela 45, o lume a unei case doldora de cărţi. Am avut cărţi pe balansoar, cărţi pe noptiere, cărţi pe mese, cărţi uitate pe canapea sau pe fotolii, cărţi sub bradul de Crăciun. Cea mai mare bucurie a fost să mutăm de colo-colo recuzita, împreună cu Camelia Burcoiu, directorul general al editurii şi cu Cătălina Bălan, directorul nostru de marketing. Cred că ăsta e momentul care mi-a plăcut cel mai mult. Sentimentul aşteptării unei sărbători, când toate sunt aproape gata şi arată aşa cum ai visat. Apoi, când se apropiau oamenii să ne felicite şi să ne spună cât de bine se simt la noi, am conştientizat că nopţile nedormite nu au fost în zadar. Mi-a plăcut să mă simt acasă într-un stand prietenos, în interiorul căruia colegii mei de la editură au fost gazde primitoare.
Mereu e loc pentru mai bine şi, la târgul viitor, cel puţin câteva probleme cu care ne-am confruntat la Gaudeamus nu vor mai fi. 

Ce autori străini ți-ai dori să fie în portofoliul editurii anul acesta? Există discuții cu unii dintre ei?

Sunt entuziasmată că, anul acesta, portofoliul editurii se va completa cu o nouă carte a lui Andrei Kurkov, celebru scriitor şi militant ucrainean. Consider că e un proiect important și abia aștept să-l văd realizat. Mai am câteva idei măreţe, sper să fie pace în zona noastră şi să le duc, cu bine, până la capăt.

Dacă ar fi să te gândești la o întâlnire memorabilă cu o carte din 2022, care ar fi aceea?

Voi numi cea mai recentă carte care m-a emoţionat mult, Simon, de Narine Abgarian. Am râs şi am plâns, aşa cum fac de obicei la o carte bună. Acum citesc însemnările principelui Urusov despre Chişinăul anilor 1903-1904. În anii 1990, am citit-o în arhivă. Acum citesc traducerea ei în română.

Interviu realizat de Karmen Florea

Despre Karmen
Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.   
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.