Fata dispărută, de Gillian Flynn

“Hei, am scris o carte despre care nu pot să vorbesc!”, se amuza Gillian Flynn, într-un interviu despre ultimul său thriller psihologic, Fata dispărută (The Gone Girl, Crown Publishing Group, 2012). Asta, pentru că e greu să o rezumi fără să-i divulgi misterul.

Cartea spune povestea unui cuplu căsătorit. În ziua celei de-a cincea aniversări, soția dispare în circumstanțe care îl fac pe soț să devină suspectul principal. Subiectul n-ar fi cu nimic ieșit din comun, dacă Flynn n-ar folosi misterul pentru a ilustra cu totul altceva: descompunerea unei relații și funiile care țin legate două persoane ce se consideră apropiate. Cum și dacă rezistă o căsătorie presiunilor externe. Partea a doua a formulei “la bine și la rău”.

Gillian Flynn ia două personaje – Amy și Nick – și le văduvește, pe rând, de carieră (de fapt, de orice serviciu), de bani, de mediul în care trăiesc, de cercul de prieteni și cunoștinte. Rămân oare aceleași două persoane de la începutul poveștii?

Scurtă avertizare: a se citi în deplinătatea facultăților emoționale, deoarece cartea este toxică. Într-o mai mică sau mai mare măsură, orice cuplu se poate regăsi în ea. De la frustrarea lui “Ți-am spus eu?” la certurile legate de bani, de la experiențele banale comune interpretate complet diferit și până la neputința acumulată ori discursurile paralele, Fata dispărută e un raft enorm de pe care doi oameni care trăiesc împreună își pot alege simptomele cunoscute. Așa că nu ajută să te apuci de lectura asta, dacă tocmai te-ai certat cu partenerul.

Și, pentru ca totul să pară și mai veridic (iar cartea să nu fie catalogată drept “literatură pentru femei”), personajele principale au propriile voci. Îl găsim pe Nick povestindu-și viața din momentul dispariției soției sale, în timp ce jurnalul lui Amy acoperă aproape 7 ani. Două voci antagonice, care – deși descriu aceeași situație – au două istorii, două puncte de vedere, două partiturile diferite. Pe măsură ce avansăm în poveste descoperim și notele false. Câte ceva e putred în ambele versiuni, în imaginea fiecăruia despre el însuși sau despre celălalt. Cine spune adevărul? Ce se întâmplă, de fapt?

Se vede treaba că Gillian Flynn s-a distrat explorând fața întunecată – și atât de ușor de zgândărit – a căsătoriei. După care, în cel mai bun spirit al thrillerului politist, a amplificat-o până la proporții gigantice (și, dintr-o dată, ireale). Pentru că, de îndată ce credem că am înțeles încotro duce povestea,  apare – evident – turnura. Trebuie să recunosc că, dacă ar fi venit mai târziu, m-aș fi simțit dezamăgită. Obosită de portrete și înșelată de o explicație pe ultima sută de metri. Dar nu e cazul, pentru că psihologia lasă loc romanului aproape-polițist la jumătatea poveștii. Și – apropo de piste false – lui Flynn îi face plăcere să declare că cititorii nu trebuie să se încreadă în scriitori. Sunt toți niște mincinoși, mai mici sau mai mari. Toți încearcă să îți vândă ceva.

Fata dispărută vinde o poveste despre manipulare, despre căsnicii eșuate și crimă. Despre minciunile pe care ni le spunem singuri, despre felul în care ne “împachetăm” și imaginea pe care o “vindem” celorlalți. Și despre ce anume rămâne după ce ai rupt ambalajul.

Critica de specialitate a apreciat mai mult primele două cărți ale lui Flynn (Sharp Objects/ 2007 și Dark Places/ 2010), dar Fata dispărută a fost extrem de bine primită de public. A vândut peste 2 milioane de exemplare în mai puțin de un an și, în curând, va fi și film. Casa de producție a lui Reese Witherspoon și 20^th Century Fox au cumpărat drepturile, Gillian Flynn scrie deja scenariul, David Fincher a fost anunțat drept regizor, iar Ben Affleck și Rosamund Pike ar urma să joace în rolurile principale. Între timp, editorul nu se sfiește să anunțe că succesul lui Gone Girl marchează un moment important din punct de vedere editorial: o modificare în apetitului cititorilor, de la chick lit către female noir.

Lăsând deoparte grija editurilor pentru gustul publicului feminin, nevoia de a împărți literatura pe sexe de cumpărători sau de a urmări trenduri, mi-au plăcut întotdeauna o carte polițistă ori un film care să mă țină în priză. Și m-au uimit întotdeauna, tocmai pentru că nu par reale. Conțin prea multă matematică, prea multă fizică și prea puține raționamente din logica noastră, a oamenilor obișnuiți. Prea multă bătaie de cap. Dar un lucru e clar: crima va fi întotdeauna mai interesantă decât divorțul.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.