Fiecare om este o insulă – Evadarea tăcută, de Lena Constante

E destul de greu să scrii despre un jurnal care, atunci când îl citești, îți strecoară șerpi reci printre oase și balauri care ți se zvârcolesc în stomac. Cuvinte alambicate, da, dar doar ca să exprime cât de dureros e să citești 320 de pagini despre zilele (3.000 în total) pe care Lena Constante le-a petrecut în închisorile din România. Și totuși, de ce am citit cartea și de ce scriu despre ea? Deoarece cred că e necesar să ne știm istoria, mai ales pe cea formată din mici istorisiri personale; deoarece cred că e bine să ne amintim din când în când de ce suntem în stare; deoarece în urmă cu ceva ani am văzut documentarul pe care Thomas Ciulei l-a realizat despre Lena Constante (Nebunia capetelor), cu Lena însăși, iar eu mi-am promis că atunci când vor reapărea cărțile pe piață le voi citi. Am început cu prima, Evadarea tăcută, apărută la Humanitas (42 lei) – și Evadarea imposibilă a apărut la aceeași editură de curând.

Lena Constante, de profesie artist plastic, a fost o apropiată a lui Lucrețiu Pătrășcanu – lucrează ca scenograf și creator de păpuși alături de soția acestuia, Elena, cea care înființează, de altfel, Teatrul de Păpuși Țăndărică. Este unul dintre acuzații din procesul Pătrășcanu și este condamnată de regimul comunist la 12 ani de închisoare. Evadarea tăcută prezintă primii patru ani în închisorile din România, timp în care Lena Constante este ținută departe de orice alt contact uman.- “Cuvintele cer timp. Nu pot spune totul dintr-odată. Cum să exprim această spaimă? Mi-ar trebui un cuvânt unic. Un cuvânt de sinteză. Un cuvânt lovitură de ciomag. Un cuvânt lovitură de trăznet… Atâtea cuvinte și nimic nu e spus încă. Cum să spui disperarea? Revolta? Durerea fizică a inimii?”

“Vreau să vorbesc de starea de detenție, ca atare. Cu perfecta cunoaștere a faptelor. Viața de toate zilele într-o celulă.”, mărturisește Lena – memoriile le scrie în anii ’80, le publică direct în limba franceză la începutul anilor ’90, varianta în română fiind o formă rescrisă. Despre asta e pe scurt jurnalul – despre lungile zile în care e obligată să meargă câte 18 ore din 24, într-o celulă cât o cămară; despre interminabilele nopți cu coșmaruri – “După visul întoarcerii acasă, visul hranei este al doilea tip de vis celular.”; despre momentele în care compune spectacole și recită poezii, numai să își țină vie mintea – “…făceam, totuși, poezii. Găsisem, în sfârșit, cheia evadării.”; despre evadarea minții ca singură formă de supraviețuire – “Corpul meu nu putea să fie decât aici. Eu puteam să fiu oriunde. El nu avea nici măcar loc să-și miște picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vânt. Aripi de stele. și am să evadez…”.

Paginile jurnalului cad grele stomacurilor plăpânde – Lena Constante nu se ferește de la a prezenta în detaliu cele mai teribile orori născocite de mintea oamenilor – torționarii săi par a-și fi pierdut orice urmă de umanitate și singura speranță pe care o are uneori artista este moartea, numai că “este extrem de greu să mori în închisoare”. Dar în afara acestor momente de deznădăjduire profundă, sunt și pasaje în carte datorită cărora o să ți-amintești să te bucuri de lucrurile mici – mângâiatul unei cărți numai la ideea că n-ai putea face asta timp de 11 ani, statul la gura unei sobe în care arde focul sau pur și simplu contemplatul cerului.

“Evadarea tăcută” este o lecție de supraviețuire în care presupusul învins e adevăratul învingător: “Zi după zi simt cum îmi dispare frica. Nu mai îmi este deloc frică. De ce ar mai putea să îmi fie frică pe lumea asta?” De citit, de recitit și de luat aminte.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.