Banner FB

Ickabog | J.K. Rowling

Ickabog , de J.K. Rowling

Traducere din engleză de Tatiana Dragomir

Capitolul 1

Regele Fred cel Neînfricat

A fost odată ca niciodată o țărișoară numită Cornucopia, care de veacuri era condusă de un lung șir de regi cu părul bălai. Regele de pe vremea despre care scriu eu se numea Fred cel Neînfricat. Numele „cel Neînfricat” și-l dăduse chiar el în dimineața încoronării sale, pe de-o parte fiindcă mergea bine cu „Fred”, dar și pentru că o dată reușise să prindă și să omoare o viespe de unul singur, asta dacă nu-i socotim și pe cei cinci valeți și pe servitorul care avea în grijă încălțările regale.

La urcarea pe tron, regele Fred cel Neînfricat se bucură de o popularitate grozavă. Avea părul numai bucle aurii, o frumoasă mustață în furculiță și arăta minunat în pantalonii lui cei strâmți, tunică de catifea și cămașă cu volane, așa cum purtau cei bogați pe vremea aceea. Se zicea că Fred era mărinimos, le zâmbea tuturor celor îl zăreau și-i saluta făcându-le cu mâna, iar în portretele care îl înfățișau, trimise spre a fi atârnate în primăriile din tot regatul, arăta cum nu se poate mai chipeș. Locuitorii Cornucopiei erau tare încântați de noul lor rege și mulți gândeau că va ajunge încă mai priceput la slujba asta decât tatăl său, Richard cel Drept, care avea dinții cam strâmbi (deși pe vremea lui nimeni nu vorbea despre asta cu plăcere).

În taină, regele Fred constată cu ușurare că a domni peste Cornucopia era o treabă ușoară. Ba chiar țara părea că se conduce de la sine. Mai toți locuitorii aveau mâncare din belșug, negustorii făceau bani cu nemiluita, iar sfetnicii lui Fred se îngrijeau de orice mică problemă ivită. Tot ce îi rămânea lui Fred de făcut era să le zâmbească larg supușilor de câte ori ieșea din caleașcă și să meargă la vânătoare de cinci ori pe săptămână, împreună cu cei doi buni prieteni ai lui, lordul Stupitu și lordul Clapon.

Și Stupitu, și Clapon aveau moșii întinse la țară, dar găseau că era mult mai ieftin și mai amuzant să locuiască la palat împreună cu regele, să-i mănânce bucatele, să-i vâneze cerbii și aibă grijă ca regele să nu se îndrăgostească prea tare de niciuna dintre frumoasele doamne de la curte. Nu doreau nicidecum să-l vadă pe Fred însurat, căci o regină le-ar fi stricat toată distracția. Într-o vreme, lui Fred păruse să-i fi căzut cu tronc domnița Eslanda, care era pe atât de oacheșă și de frumoasă pe cât era el de bălai și de chipeș, însă Stupitu l-a convins că oamenii n-o vor îndrăgi pe domniță ca regină, fiindcă era prea serioasă și studioasă. N-avea Fred de unde să știe că lordul Stupitu îi purta pică domniței. O ceruse cândva în căsătorie chiar el, și ea îl refuzase.

 Lordul Stupitu era slăbănog, șiret și iute la minte. Amicul lui, Clapon cel rumen la față, era atât de masiv, că era nevoie de șase bărbați zdraveni ca să-l aburce pe enormul său cal roib. Și, chiar dacă nu era la fel de isteț ca Stupitu, tot îi mergea mintea mult mai iute decât regelui.

Amândoi lorzii erau foarte pricepuți să lingușească și se prefăceau mereu uimiți de cât era Fred de priceput la toate cele, de la călărie până la jocul cu bumbi. Dacă avea Stupitu un talent mai special, acela era darul de a-l convinge pe rege să facă ce îi venea lui, Stupitu, la socoteală; și dacă avea Clapon un talent mai special, atunci acela era darul de a-l convinge pe rege că nimeni pe lume nu îi este mai credincios decât cei doi prieteni ai lui.

Lui Fred, Stupitu și Clapon îi păreau băieți foarte cumsecade. Ei îl îndemnau să organizeze petreceri simandicoase, picnicuri sofisticate și banchete somptuoase, căci Cornucopia era faimoasă până mult dincolo de hotare pentru bucatele ei. Fiecare dintre orașele mai importante ale regatului era cunoscut pentru un alt fel de mâncare, și fiecare dintre aceste mâncăruri era cea mai bună din lume.

Capitala Cornucopiei, numită Ecleria, așezată în partea de sud a țării, era înconjurată de pogoane de livezi, de lanuri de grâne aurii, scânteietoare și de pajiști acoperite cu iarbă verde ca smaraldul, unde pășteau niște vaci albe ca spuma laptelui. Smântâna, făina și fructele produse de țăranii de aici erau vândute apoi excepționalilor cofetari din Ecleria, care făceau din ele tot felul de bunătăți.

Gândiți-vă, rogu-vă, la cea mai gustoasă prăjitură sau cei mai buni biscuiți pe care le-ați gustat vreodată. Ei bine, dați-mi voie să vă spun că patiserilor din Ecleria le-ar fi fost de-a dreptul rușine și să le servească. Dacă unui bărbat în toată firea nu i se umpleau ochii de lacrimi la fiecare îmbucătură, atunci prăjitura aceea era considerată nereușită și nu mai era făcută niciodată în Ecleria. Vitrinele brutăriilor din Ecleria gemeau de delicatese cum ar fi Vis de Fată, Leagăn de Zână și, cea mai cunoscută dintre toate, Gură de Rai, care era atât de nemaipomenit, de insuportabil de delicioasă, că era preparată doar la ocaziile cu totul speciale, și oricine o gusta izbucnea în exclamații de încântare. Regele Porfirio din țara vecină, Pluritania, îi și trimisese regelui Fred o scrisoare prin care îi oferea mâna oricăreia dintre fiicele lui, dorind în schimb doar să fie aprovizionat până la sfârșitul vieții cu Guri de Rai, dar Stupitu îl sfătuise pe Fred să-i râdă în nas ambasadorului Pluritaniei.

— Fetele lui nu sunt nici pe departe așa de frumoase încât să le accepți în schimbul unor Guri de Rai, sire, spuse Stupitu.

La nord de Ecleria se întindeau alte și alte pășuni verzi și râuri limpezi și scânteietoare, unde se creșteau niște vaci negre ca smoala și fericiți porci rozalii. Aceste animale hrăneau alte două orașe, gemene, Untișoara și Jambonești, despărțite între ele printr-un pod din piatră arcuit peste râul cel mai de seamă al Cornucopiei, numit Fluma, pe care pluteau barje vopsite în culori vii, transportând bunuri dintr-un capăt al regatului în celălalt.

Orașul Untișoara era faimos pentru brânzeturile lui: uriașe roți albe, ghiulele îndesate, portocalii, calupuri mari de brânzeturi sfărmicioase cu vinișoare albăstrii și brânzici topite pentru copii, mai fine ca mătasea.

Jamboneștiul era apreciat pentru jambonul afumat și cel făcut cu miere la cuptor, pentru tablele de slănină, cârnații cu mirodenii, fripturile de vită care ți se topeau în gură și plăcintele cu carne de vânat.

Aburii apetisanți care se înălțau din hornurile sobelor de cărămidă roșie din Jambonești se amestecau cu miresmele tari purtate de vânt din pragul negustorilor de brânzeturi din Untișoara, așa că, și la șaizeci și cinci de kilometri distanță, era cu neputință să nu-ți lase gura apă când inspirai aerul înmiresmat.

La câteva ceasuri de mers, la nord de Untișoara și Jambonești, dădeai peste pogoane întregi de vii cu struguri cât ouăle de mari, toți dați în pârg, dulci ca mierea și zemoși. Călătorind mai departe până către seară, ajungeai la orașul de granit numit Ieroboam, cunoscut pentru vinurile lui. Se spunea că te puteai chercheli de la aerul din Ieroboam doar umblând pe străzile orașului. Cele mai bune vinuri se vindeau pentru mii și mii de galbeni, iar negustorii de vinuri din Ieroboam erau printre cei mai avuți oameni din regat.

Dar ceva mai la nord de Ieroboam se petrecea un lucru curios. Era ca și când tărâmul misterios de bogat al Cornucopiei s-ar fi epuizat producând cea mai grasă iarbă, cele mai bune fructe și cele mai frumoase grâne din lume. În capătul cel mai de miazănoapte al regatului se întindea un loc cunoscut sub numele Mocirlova, în care nu creștea nimic altceva decât niște ciuperci fără gust, ațoase și niște ierburi anemice, uscate, din care abia se puteau sătura câteva oi jigărite.

Mocirlovenii, care se ocupau cu creșterea oilor, nu arătau nici pe departe așa de îngrijiți, bine legați și dichisiți precum cetățenii din Ieroboam, Jambonești, Untișoara sau Ecleria. Erau piperniciți și jerpeliți. Pe oile lor prost hrănite nu căpătau niciodată cine știe ce preț, nici în Cornucopia, nici aiurea, așa că foarte puțini oameni din Mocirlova ajungeau să guste vreodată din vinurile, brânzeturile, cărnurile sau produsele de patiserie din restul Cornucopiei. Cea mai răspândită mâncare în Mocirlova era o zeamă grasă, făcută din carnea oilor prea bătrâne ca să poată fi vândute.

Celor din restul Cornucopiei, mocirlovenii le păreau niște ciudați – posaci, jegoși și arțăgoși. Aveau voci aspre, iar ceilalți cornucopieni adesea îi îngânau, făcând ca niște oi răgușite. Născoceau bancuri pe seama felului în care se purtau și a simplității lor. Din punctul de vedere al restului Cornucopiei, singurul lucru notabil care apăruse vreodată în Mocirlova era legenda Ickabogului.

Capitolul 2

Ickabogul

Legenda Ickabogului era transmisă din gură în gură de locuitorii din Mocirlova de generații și ajunsese până în Ecleria. Mai nou toată lumea cunoștea povestea. Firește, cum se întâmplă cu toate legendele, fiecare povestitor o mai schimba puțintel. În orice caz, în toate variantele era vorba despre un monstru care locuia în capătul cel mai de miazănoapte al țării, într-o zonă întinsă acoperită de o mlaștină întunecată, adesea acoperită de neguri, prea primejdioasă ca vreo ființă omenească să se aventureze acolo. Se zicea că monstrul mănâncă oi și copii. Câteodată răpea chiar și bărbați sau femei în toată firea care se apropiau prea mult de mlaștină noaptea.

Obiceiurile și înfățișarea Ickabogului erau diferite în funcție de cine îl descria. Unii îl înfățișau ca pe un șarpe, alții drept un dragon sau un lup. Unii ziceau că rage, alții că sâsâie, iar alții ziceau că umblă fără să scoată niciun sunet, așa cum coboară negurile pe deasupra mlaștinii, luându-te pe nepregătite.

Ickabogul, ziceau ei, avea puteri nemaipomenite. Putea imita o voce omenească, ademenind călătorii în ghearele sale. Dacă încercai să-l ucizi, ca prin farmec se vindeca ori se rupea în doi Ickabogi. Putea zbura, arunca flăcări și împroșca cu venin. Puterile Ickabogului erau pe măsura imaginației povestitorului.

— Băgați de seamă să nu ieșiți din grădină cât timp sunt eu la lucru, le spuneau părinții din întregul regat copiilor lor. Altfel vă înhață Ickabogul și vă înfulecă!

Și în toată țara băieții și fetițele se jucau de-a lupta cu Ickabogul, încercau să se sperie unul pe altul cu povestea Ickabogului, ba chiar, dacă povestea devenea prea convingătoare, aveau noaptea coșmaruri cu Ickabogul.

Un astfel de băiețel era și Bert Bucur. Într-o seară, când ai lui au invitat la cină familia Huluban, domnul Huluban i-a distrat spunându-le, pretindea el, ultimele noutăți despre Ickabog. În noaptea aceea, Bert, care avea cinci ani, s-a trezit din somn plângând, înspăimântat, căci visase enormii ochi albi, lucioși ai monstrului privindu-l dintr-o mlaștină cețoasă, în care copilul se scufunda încet.

— Haide, gata acum, șopti mama lui, după ce intrase încetișor în camera lui cu o lumânare în mână, iar acum îl legăna în poală. Nu există niciun Ickabog, Bertie. Este numai o poveste fără noimă.

— D-dar domnul Huluban a zis că au di-dispărut niște oi! spuse Bert, sughițând.

— Așa o fi, răspunse doamna Bucur, dar nu pentru că le-a răpit vreun monstru. Oile sunt niște animale cam proaste. Umblă aiurea și se pierd prin mlaștină.

— D-dar domnul Huluban a zis că au dispărut și oa-oameni!

— Numai cei îndeajuns de prostănaci să umble noaptea prin mlaștină, răspunse doamna Bucur. Gata acum, Bertie, nu există niciun monstru.

— Dar domnul D-Huluban a zis că o-oamenii aud voci pe afară, iar d-dimineața văd că le-au dispărut găinile.

Doamna Bucur nu reuși să se abțină să nu râdă.

— Vocile pe care le aud sunt ale unor hoți ca toți hoții, Bertie. Acolo sus, în Mocirlova, oamenii fură tot timpul unii de la alții. Și le este mai la îndemână să pună vina pe Ickabog decât să recunoască că îi fură vecinii lor.

— Fură? bolborosi Bert, ridicându-se în capul oaselor în poala mamei lui și privind-o foarte solemn. Dar e foarte urât să furi, nu, mami?

— Da, este chiar foarte urât, răspunse doamna Bucur, luându-l în brațe pe Bert, așezându-l ușurel înapoi în patul lui, la căldurică, și învelindu-l frumos. Dar noi avem noroc că nu locuim lângă nelegiuiții ăia de mocirloveni.

Și femeia își luă lumânarea și porni fără zgomot înapoi spre dormitor.

— Noapte bună, îi șopti ea din prag.

În mod normal ar fi adăugat „Vezi să nu te pape Ickabogul”, așa cum le ziceau toți părinții din Cornucopia copiilor lor atunci când îi puneau la culcare, dar de data asta îi spuse doar „Somn ușor!”

Bert adormi din nou și nu mai văzu în somn niciun monstru.

Se întâmplă că domnul Huluban și doamna Bucur erau buni prieteni. Fuseseră colegi de clasă la școală și se știau de când lumea și pământul. Aflând domnul Huluban că din cauza lui visase Bert urât, se simți vinovat. Și, cum era cel mai priceput tâmplar din toată Ecleria, hotărî să-i cioplească băiețelului un Ickabog cu niște picioare mari, cu gheare, care zâmbea larg, cu toți dinții. Și aceea deveni jucăria preferată a lui Bert. 

Dacă cineva le-ar fi spus lui Bert, părinților lui, ori chiar familiei Huluban, care locuia în apropiere, sau oricui altcuiva din Cornucopia că niște necazuri cumplite aveau să năpădească regatul, toate pricinuite de mitul Ickabogului, ar fi izbucnit în râs cu toții. Doar trăiau în cel mai fericit regat din lume. Ce rău le putea face Ickabogul?

Capitolul 3

Moartea unei croitorese

Și familia Bucur, și familia Huluban locuiau într-un loc care se numea Orașul-din-oraș. Acesta era un cartier al Ecleriei în care toți locuitorii care munceau pentru regele Fred primeau câte o locuință. Grădinarii, bucătarii, croitorii, pajii, cusătoresele, meșterii pietrari, rândașii, tâmplarii, lacheii și servitoarele, toți locuiau în niște căsuțe curățele chiar în marginea domeniului palatul.

Orașul-din-oraș era despărțit de restul Ecleriei printr-un un zid înalt, alb. În timpul zilei porțile din acest zid stăteau deschise, pentru ca locuitorii să-și poată vizita prietenii și familiile din restul Ecleriei și ca să meargă la piață. Dar noaptea porțile masive se închideau și peste noapte toți locuitorii Orașului-din-oraș, la fel ca regele, erau apărați de Garda Regală.

Maiorul Bucur, tatăl lui Bert, era șeful Gărzii Regale. Era un bărbat arătos, voios, care călărea un cal sur, de culoarea oțelului, și de obicei îi însoțea pe regele Fred, pe Lord Stupitu și pe Lord Clapon în timpul partidelor de vânătoare, ceea ce se întâmpla de regulă de cinci ori pe săptămână. Regele ținea la maiorul Bucur, dar ținea și la mama lui Bert, căci Bertha Bucur era cofetăreasa personală a regelui, o onoare deosebită în acel oraș cu atâția cofetari de clasă mondială. Cum Bertha avea obiceiul de aducea acasă prăjiturile sofisticate care nu îi ieșiseră absolut perfect, Bert era un băiețel durduliu, iar câteodată, cu regret o spun, ceilalți copii îi strigau „Grăsanul”, de îl făceau să plângă.

Cea mai bună prietenă a lui Bert era Margareta Huluban. Cei doi copii se născuseră la câteva zile distanță unul de celălalt și se purtau mai degrabă ca doi frați, decât ca doi tovarăși de joacă. Margareta îl apăra pe Bert împotriva celor care se luau de el. Era slăbuță, dar iute și mereu gata să lupte cu oricine îi ziceau lui Bert „Grăsanul”.

Tatăl Margaretei, Dan Huluban, era tâmplarul regelui; el repara și înlocuia roțile și osiile caleștilor regale. Și, cum și sculpta frumos, făcea și piese mai mici de mobilier pentru palat.

Mama Margaretei, Dora Huluban, era croitoreasa-șefă de la palat – tot o slujbă de mare cinste, căci regelui Fred îi plăceau hainele, așa că dădea de lucru la o mulțime de cusători, care trebuiau să-i facă în fiecare lună costume noi.

Dar tocmai iubirea regelui pentru găteli fu cea care duse la un incident nefericit pe care cronicile Cornucopiei aveau să-l identifice drept începutul tuturor necazurilor ce aveau să năpădească micul, dar fericitul regat. La momentul în care se petrecu, doar câteva persoane din interiorul Orașului-din-oraș știură despre el, cu toate că în ochii unora, incidentul acesta fu o tragedie îngrozitoare.

Se întâmplă așa:

Regele Pluritaniei veni la Fred într-o vizită oficială (încă spera, pesemne, să-și poată da una dintre fete la schimb contra unor provizii de „Guri de Rai” pentru tot restul vieții), iar Fred hotărâse că avea nevoie neapărat, cu acest prilej, de un rând de haine noi-nouțe, mov-plămânii, acoperite cu o dantelă argintie, cu nasturi de ametist și blăniță gri la manșete.

Acuma, regele Fred auzise că șefa peste croitorese nu se simțea prea bine, dar nu acordase faptului cine știe ce atenție. Nu avea încredere în nimeni altcineva ca să-i coase dantela argintie cum se cade decât în mama Margaretei, așa că dădu poruncă să nu îi fie dată treaba aceasta nimănui altcuiva. Ca urmare, mama Margaretei nu dormi trei nopți la rând, silindu-se să termine costumul mov la timp pentru vizita regelui Pluritaniei, iar în zorii celei de-a patra zile, asistenta ei o găsi prăbușită la pământ, moartă, în mână cu ultimul nasture de ametist.

Mai-marele peste sfetnici veni să-i aducă regelui vestea în timp ce acesta tocmai își lua micul dejun. Marele sfetnic era un bătrân înțelept, pe nume Heringos, care avea o barbă argintie ce îi atârna aproape până la genunchi. După ce îi spuse regelui că biata croitoreasă a murit, adăugă:

— Dar sunt încredințat că una dintre celelalte doamne va putea să-i monteze Maiestății Voastre și ultimul nasture.

Ceva în privirea lui Heringos nu îi fu pe plac regelui Fred. Îi dădu o stare de neliniște undeva, în capul pieptului.

Puțin mai târziu, în timp ce servitorii îl ajutau să-și îmbrace noul costum mov-plămâniu, Fred încercă să scape de sentimentul de vinovăție discutând problema cu lorzii Stupitu și Clapon.

— Vreau să zic, spuse Fred – servitorii trăgând cu greu pe el pantalonii mulați din satin –, să fi știut că era bolnavă rău, firește că aș fi cerut să-mi coase altcineva costumul.

— Maiestatea Voastră este atât de cumsecade! spuse Stupitu, studiindu-și tenul pământiu în oglinda de deasupra șemineului. Nici că s-a mai născut vreodată un monarh atât de blând.

— Femeia trebuia să deschidă gura dacă nu se simțea bine, mârâi Clapon, care ședea pe o băncuță tapisată, în dreptul ferestrei. Dacă nu era în stare să muncească, să fi zis așa. Dacă judecăm drept, asta-i lipsă de loialitate față de rege. Ori măcar față de îmbrăcămintea domniei voastre.

— Are dreptate Clapon, spuse Stupitu, întorcându-se dinspre oglindă. Nimeni nu s-ar putea purta mai frumos cu servitorii decât dumneavoastră, sire.

— Chiar mă port frumos cu ei, nu? întrebă regele Fred neliniștit, trăgându-și burta, în vreme ce servitorii îi încheiau nasturii din ametist. Și la urma urmei, băieți, astăzi trebuie să arăt cât se poate de bine, nu? Știți cât de fercheș e întotdeauna regele Pluritaniei!

— Ar fi o rușine națională dacă nu ați fi măcar la fel de dichisit pe cât e regele Pluritaniei, zise Stupitu.

— Scoateți-vă din minte întâmplarea asta nefericită, sire, spuse Clapon. O croitoreasă neloială nu este un motiv de vă a strica o zi frumoasă.

Dar, cu toate sfaturile celor doi lorzi, în sinea sa regele Fred nu-și găsea liniștea. Poate că doar își închipuia el, dar i se păru că domnița Eslanda arăta peste măsură de gravă în ziua aceea. Și zâmbetele servitorilor păreau mai reci, iar reverențele doamnelor de la curte i se părură ceva mai puțin adânci. În seara aceea, în vreme ce curtenii benchetuiau împreună cu regele Pluritaniei, lui Fred îi tot fugea mintea la croitoreasă, cum zăcea ea pe jos moartă, strângând în mână ultimul nasture de ametist.

În seara aceea înainte de a merge Fred la culcare, Heringos bătu la ușa iatacului lui. După ce făcu o plecăciune adâncă, marele sfetnic îl întrebă pe rege dacă dorea să trimită flori la înmormântarea doamnei Huluban.

— Aa… a, da! zise Fred, tresărind. Da, trimite o coroană mare, știi tu, pe care să scrie cât de rău îmi pare, și așa mai departe. Poți să te ocupi dumneata de asta, nu-i așa, Heringos?

— Desigur, sire, răspunse marele sfetnic. Și, dacă îmi este îngăduit să întreb, plănuiți cumva să faceți o vizită familiei croitoresei? Știți, locuiește foarte aproape de porțile palatului.

— Să le fac o vizită? întrebă regele, gânditor. Of, nu, Heringos, nu cred că am să fac asta. Adică nici nu cred că se așteaptă la așa ceva.

Heringos și regele se priviră unul pe altul câteva secunde, apoi marele sfetnic făcu o plecăciune și ieși din iatac.

Cum regele Fred era învățat ca toată lumea să-i spună ce om excepțional era, figura încruntată a marelui sfetnic înainte de a ieși nu îi fu deloc pe plac. Începu să-i fie mai degrabă ciudă decât rușine.

— Ce mai păcat! își spuse în sinea lui, întorcându-se cu spatele la oglinda în care până atunci își pieptănase mustața, pregătindu-se pentru culcare. Până la urmă totuși eu sunt regele, iar ea era doar o croitoreasă. Dacă aș fi murit eu, nu m-aș fi așteptat ca ea să…

Dar în secunda aceea își dădu seama că dacă el ar fi murit, s-ar fi așteptat de fapt ca toți locuitorii Cornucopiei să se oprească din treburile lor, să se îmbrace în negru și să-l jelească o săptămână, așa cum făcuseră la moartea tatălui său, Richard cel Drept.

— În sfârșit! zise el pierzându-și răbdarea, vorbind cu propria imagine reflectată în oglindă. Viața merge înainte.

Își puse pe cap scufia de mătase, se cocoță în patul cu baldachin, suflă în lumânare și adormi.

Capitolul 4

Casa cea tăcută

Doamna Huluban fu îngropată în cimitirul din Orașul-din-oraș, unde se odihneau generații întregi de servitori ai regilor. Margareta și tatăl ei rămaseră vreme îndelungată ținându-se de mâini, privind în jos, spre mormânt. Bert se tot uita înapoi la Margareta în timp ce mama lui, plânsă, împreună cu tatăl lui, cu chipul întunecat, îl trăgeau încetișor spre casă. Bert ar fi vrut să-i spună prietenei lui ceva, dar ceea ce se întâmplase era prea uriaș și prea înfricoșător pentru a fi exprimat în cuvinte. Bert nu-și putea nici închipui cum s-ar fi simțit el dacă mama lui ar fi dispărut pentru totdeauna în pământul rece și dur.

După plecarea tuturor prietenilor lor, domnul Huluban luă de pe piatra de mormânt a doamnei Huluban coroana purpurie trimisă de rege și în locul ei puse buchețelul de ghiocei culeși de Margareta în dimineața aceea. Apoi cei doi, tatăl și fiica, se îndreptară agale spre casa lor, care, știau, nu avea să mai fie niciodată la fel.

La o săptămână după înmormântare, regele ieși călare din palat împreună cu Garda Regală, să meargă la vânătoare. Ca de obicei, toți cei aflați pe ruta lui ieșiră în grabă în grădinile lor ca să se încline, să facă reverențe și să-l ovaționeze. Cum regele se înclina și el și le răspundea făcându-le cu mâna, băgă de seamă că în grădina din fața uneia dintre case nu ieșise nimeni. Casa avea perdele negre la ferestre și la ușă.

— Cine locuiește aici? îl întrebă el pe maiorul Bucur.

— Asta… asta este casa familiei Huluban, Maiestate, răspunse Bucur.

— Huluban, Huluban… spuse regele, încruntându-se. Am mai eu auzit numele ăsta, nu?

— Ăăă… da, sire, răspunse maiorul Bucur. Domnul Huluban este tâmplarul Maiestății Voastre, iar doamna Huluban este… a fost… croitoreasa-șefă a Maiestății Voastre.

— A, da! se grăbi regele Fred să răspundă. Îmi… îmi aduc aminte.

Și, dând pinteni bidiviului lui alb ca spuma laptelui, care porni în galop mic, trecu iute pe lângă ferestrele acoperite cu perdele negre ale căsuței familiei Huluban, străduindu-se să nu se mai gândească decât la vânătoarea care îl aștepta.

Dar din ziua aceea, de fiecare dată când ieșea călare, regele nu se putea abține să-și îndrepte privirile spre grădina pustie a locuinței familiei Huluban și la ușa acoperită cu pânză neagră, și de fiecare dată când vedea casa aceea, îi revenea în minte imaginea croitoresei moarte, strângând în mână nasturele din ametist. În cele din urmă, nemaiputând suporta, îl chemă la el pe marele sfetnic.

— Heringos, spuse el, fără să se uite în ochii bătrânului, este o casă pe colț, cum mergem către parc. O casă destul de drăguță. Cu o grădină măricică.

— Casa familiei Huluban, Maiestate?

— Aha, ei locuiesc acolo, nu? zise regele Fred nepăsător. Ei, mă gândeam că este o casă cam mare pentru o familie mică. Parcă am auzit că sunt doar doi, drept?

— Întocmai, Maiestate. Doar doi, de când mama…

— Asta nu prea e corect, Heringos, rosti regele Fred tare. Ca locuința aceea frumoasă, spațioasă, să fie atribuită unei familii cu doar doi membri, când există familii formate din cinci sau șase persoane care, cred eu, ar fi încântate să aibă mai mult spațiu.

— Doriți să-i mut pe Hulubani, Maiestatea Voastră?

— Da, așa aș zice, spuse regele Fred, prefăcându-se foarte preocupat de vârful pantofului său din satin.

— Prea bine, Maiestatea Voastră, zise marele sfetnic, făcând o plecăciune adâncă. Am să le spun să facă schimb cu familia lui Goangă, care sunt convins că se va bucura să aibă mai mult spațiu, iar pe Hulubani am să-i pun în casa familiei Goangă.

— Și unde anume se află aceasta? întrebă regele neliniștit, căci ultimul lucrul pe care și-l dorea era să vadă perdelele acelea negre încă și mai aproape de porțile palatului.

— Chiar în marginea Orașului-din-oraș, răspunse marele sfetnic. Foarte aproape de cimitir, în f…

— Sună potrivit, îl întrerupse regele Fred, sărind în picioare. Nu am nevoie de alte amănunte. Treci imediat la treabă, Heringos, fii atât de bun!

Și așa se făcu că Margaretei și tatălui ei li se porunci să se mute în locul familiei căpitanului Goangă, care făcea și el parte din Garda Regală, la fel ca tatăl lui Bert. Data următoare când regele Fred ieși călare, perdeaua neagră de pe ușă dispăruse, iar copiii căpitanului Goangă – patru băieți zdraveni, primii care îl porecliseră pe Bert Bucur „Grăsanul” – se năpustiră în grădina din fața casei și se puseră pe țopăit, ovaționând și fluturând drapelul Cornucopiei. Regele Fred surâse larg și îi salută pe băieți, făcând cu mâna. Trecură câteva săptămâni, iar regele Fred uitase cu totul de familia Huluban și era fericit din nou.

Capitolul 5

Margareta Huluban

În primele câteva luni după șocantul deces al doamnei Huluban, servitorii regelui se împărțiră în două grupuri. Primul grup șușotea că de vină pentru felul în care murise femeia era regele Fred. Al doilea credea mai degrabă că fusese un soi de greșeală fiindcă, atunci când îi dăduse poruncă să-i termine costumul cu orice preț, regele nu avea de unde să știe cât era de bolnavă doamna Huluban.

Doamna Bucur, cofetăreasa-șefă, făcea parte din cel de-al doilea grup. Regele fusese întotdeauna foarte de treabă cu doamna Bucur. În câteva rânduri chiar o poftise la el în sufragerie să o felicite că îi ieșise deosebit de bine o porție de Deliciile Ducilor sau de Tarte-nzorzonate, așa că era încredințată că regele era un om blând, generos și atent cu cei din jur.

— Ascultă ce-ți spun, o fi uitat cineva să-i transmită vreun mesaj regelui, îi spuse ea soțului ei, maiorul Bucur. Regele n-ar pune niciodată la treabă un servitor care e bolnav. Știu că trebuie să-i pară îngrozitor de rău pentru ce s-a întâmplat.

— Da, răspunse maiorul Bucur, și eu sunt sigur că așa este.

La fel ca soția lui, maiorul Bucur voia să creadă numai lucruri bune despre rege, pentru că și el, și, înaintea lui, și tatăl și bunicul său, cu toții serviseră cu credință în Garda Regală. Așadar, chiar dacă maiorul Bucur băgase de seamă că regele Fred se arăta deosebit de bine dispus după mutarea familiei Huluban din fosta ei locuință în alta, lângă cimitir, încerca să creadă că regele regreta ce se întâmplase cu croitoreasa sa și că nu fusese implicat în mutarea soțului și a fiicei acesteia.

Casa cea nouă a familiei Huluban era o locuință mohorâtă. Lumina soarelui nu pătrundea înăuntru din pricina înalților arbori de tisă care mărgineau cimitirul. De la fereastra camerei ei, printr-un gol între ramurile întunecate, Margareta vedea însă ca în palmă mormântul mamei ei. Cum nu mai locuia aproape de Bert, Margareta nu îl mai întâlnea atât de des în timpul liber, cu toate că Bert o vizita cât de des putea. Nu aveau la fel de mult loc de joacă în grădina ei cea nouă, dar își adaptau jocurile pe măsura ei.

Nu știa nimeni ce părere avea domnul Huluban despre locuința lor cea nouă și despre rege. Domnul Huluban nu discuta astfel de probleme cu ceilalți servitori, ci continua să-și vadă tăcut de lucrul lui, câștigând banii de care avea nevoie ca să-și sprijine fiica și să o crească pe Margareta cât de bine putea el în lipsa mamei ei.

Margareta, căreia îi plăcea să-și ajute tatăl în atelierul de tâmplărie, se simțise dintotdeauna mai în largul ei în salopetă. Era genul de persoană pe care nu o deranjează să se murdărească pe mâini și nu o prea interesează hainele. Cu toate acestea, în fiece zi de după înhumare mergea la mormântul mamei cu un buchețel de flori proaspete și îmbrăcată de fiecare dată cu o altă rochiță. Cât trăise, doamna Huluban încercase mereu să o facă pe fiica ei să arate, după cum spunea ea, „ca o mică domniță”, și îi cususe multe rochițe minunate, câteodată din bucăți de materiale căzute de la croi, pe care regele Fred, foarte binevoitor, după ce doamna Huluban îi făcea acele superbe costume, îi îngăduia să le păstreze.

Și astfel trecu o săptămână, apoi o lună și un an, până când rochițele cusute de mama ei îi rămaseră Margaretei prea mici, dar Margareta le păstra în continuare cu grijă în șifonierul ei. Ceilalți păreau că au uitat prin ce trecuse Margareta sau poate că se obișnuiseră cu ideea că mama ei nu mai era. Margareta se prefăcea că s-a obișnuit și ea. În aparență, viața ei revenea la ceva ce semăna cu normalitatea. Margareta își ajuta tatăl în atelier, învăța pentru școală și se juca cu bunul ei prieten, Bert, dar ei nu vorbeau niciodată nici despre mama ei, nici despre rege. Seară de seară, până ce adormea, Margareta rămânea cu ochii țintă la piatra de mormânt albă din depărtare, strălucind sub razele lunii.

Capitolul 6

Bătaia din curte

Exista în spatele palatului o curte în care se plimbau păuni, susurau fântâni arteziene și vegheau statuile foștilor regi și regine. Atâta vreme cât nu trăgeau păunii de coadă, nu săreau în fântânile arteziene și nu se cocoțau pe statui, copiii servitorilor de la palat aveau voie după școală să se joace în această curte. Câteodată domnița Eslanda, căreia îi erau dragi copiii, venea și făcea împreună cu ei ghirlande de margarete, dar cel mai palpitant era atunci când ieșea regele Fred în balcon și le făcea cu mâna, toți copiii izbucnind în urale, plecându-se și făcând reverențe, așa cum îi învățaseră părinții lor.

Singurul moment în care copiii amuțeau, se întrerupeau din șotron și nu se mai jucau de-a lupta cu Ickabogul era atunci când prin curte treceau lordul Stupitu și lordul Clapon. Celor doi lorzi nu le plăceau copiii deloc. Considerau că puștii aceia neastâmpărați făceau prea multă zarvă în după-amiaza târzie, exact atunci când ei doi obișnuiau să tragă un pui de somn între partida de vânătoare și cină.

Într-o zi, la puțin timp după ce Bert și Margareta împliniră șapte ani, toți copiii se jucau, cum făceau de obicei, printre fântâni arteziene și păuni, când fiica noii croitorese-șefe, care purta o rochiță minunată, din brocart rozaliu, spuse:

— Oh, sper din toată inima că regele o să iasă să ne salute astăzi!

— Eu nu! răspunse Margareta, neputându-se abține, fără să-și dea seama cât de tare rostise aceste cuvinte.

Copiilor li se tăie respirația și se întoarseră spre ea. Băgând de seamă privirile lor mustrătoare, pe Margareta o luă cu fierbințeală și cu frig în același timp.

— N-ar fi trebuit să zici asta, îi spuse Bert în șoaptă.

Cum stătea chiar lângă Margareta, ceilalți copii se zgâiau și la el.

— Nu-mi pasă! spuse Margareta, înroșindu-se la față.

Dacă apucase să zică asta, trebuia s-o țină pe a ei.

— Dacă n-ar fi pus-o să lucreze din greu, mama mea ar fi în viață acum, continuă ea.

Margareta își dădu seama că de foarte multă vreme își dorea să spună asta cu voce tare.

Din nou copiilor care o înconjurau li se tăie respirația, iar fiica unei cameriste chiar trase un țipăt, îngrozită.

— Regele nostru este cel mai bun rege pe care l-a avut Cornucopia vreodată, spuse Bert, care o auzise de multe ori pe mama lui spunând asta.

— Ba nu este! spuse Margareta cu voce tare. Este egoist, înfumurat și crud!

— Margareta! șuieră Bert, îngrozit. Nu… nu te prosti!

Și tocmai de la cuvintele acestea, „nu te prosti”, porni totul. Ea se prostea, când fiica noii croitorese-șefe rânjea la ea cu superioritate și șușotea, ascunzându-se după mână, și arăta cu degetul spre salopeta ei? Ea se prostea, când seară de seară tatăl ei își ștergea lacrimile, crezând că ea nu-l vede? Ea se prostea, când, ca să vorbească cu mama ei, trebuia să viziteze o piatră de mormânt albă, rece?

Margareta își luă avânt și îi trase lui Bert o palmă peste față.

Atunci cel mai mare dintre frații Goangă, pe nume Roderick, care acum ocupa fosta cameră a Margaretei, răcni:

— N-o ierta, Grăsanule!

Iar ceilalți băieți se luară după el:

— Dă-i! Dă-i! Dă-i!

Îngrozit, Bert îi trase Margaretei una în umăr, fără niciun chef, dar parcă Margareta doar atâta aștepta ca să se arunce asupra lui, și deodată nu se mai putu distinge nimic altceva din cei doi decât praf și coate, până când deodată copiii fură despărțiți cu forța de tatăl lui Bert. Auzind zarva, maiorul Bucur, ieșise în goană din palat, să vadă ce se petrece.

— Înfiorător comportament! bombăni lordul Stupitu, care tocmai trecea pe lângă maior și pe lângă cei doi bătăuși, care încă plângeau în hohote.

Dar cum întorcea capul într-o parte, pe chipul lordului Stupitu se lăți un rânjet larg. Știa el cum să se folosească de orice situație și gândea că tocmai găsise o modalitate de a-i alunga pe copii, ori măcar pe unii dintre ei, din curtea palatului.

Capitolul 7

Lord Stupitu înșiră povești

În seara aceea cei doi lorzi luară cina, ca de obicei, împreună cu regele Fred. După o masă somptuoasă, alcătuită din carne de vânat din Jambonești, udată de cel mai fin vin din Ieroboam, urmată de câteva brânzeturi din Untișoara și câteva „Leagăne de Zână” pufoase făcute de doamna Bucur, lordul Stupitu hotărî că a sosit momentul potrivit. Își drese glasul, apoi spuse.

— Trag nădejde, Maiestatea Voastră, că nu v-a tulburat prea tare bătaia aceea odioasă dintre copiii din curte în după-amiaza aceasta?

 — Bătaie? repetă regele Fred, care toată după-amiază stătuse de vorbă cu croitorul lui despre modelul noii lui mantii, așa că nu auzise nimic. Ce bătaie?

— Vai de mine!… Am crezut că Maiestatea Voastră știe, răspunse lordul Stupitu, prefăcându-se șocat. Poate că v-ar putea zice maiorul Bucur despre ce era vorba.

Dar regele Fred era mai degrabă amuzat decât deranjat.

— A, eu cred că cei mici se încaieră mai tot timpul, Stupitule.

Stupitu și Clapon schimbară între ei o privire pe la spatele regelui, apoi Stupitu făcu o nouă tentativă.

— Ca totdeauna, Maiestatea Voastră, este bunătatea întruchipată, spuse Stupitu.

— Dar, de bună seamă, bombăni Clapon, scuturându-și firimiturile de pe piepții jiletcii, alți regi, dac-ar auzi un copil vorbind despre coroană cu atâta lipsă de respect…

— Cum adică? exclamă Fred și zâmbetul îi dispăru de pe chip. A dat vreun copil dovadă de lipsă de respect față de mine?

Fred nu putea să-și creadă urechilor. El era obișnuit ca toți copiii să țipe de bucurie când îi saluta din balcon.

— Așa cred, Maiestatea Voastră, zise Stupitu, studiindu-și unghiile. Dar, cum am mai spus… Maiorul Bucur este cel care i-a despărțit… El știe toate amănuntele.

Lumânările sfârâiră în sfeșnicele de argint.

— Copiii… zic tot felul de lucruri, dar în glumă, spuse regele Fred. Fără îndoială că nici copilul acela n-a vorbit serios.

— Ba mie mi-a sunat a trădare curată, mormăi Clapon.

— Dar, zise Stupitu iute, numai maiorul Bucur știe amănuntele. Poate că n-am auzit bine eu și Clapon.

Fred își sorbi vinul. În clipa aceea în încăpere intră un lacheu să adune farfuriile de budincă.

— Zăbăloiu, spuse regele Fred, căci acesta era numele lacheului. Ia adu-l pe maiorul Bucur la mine.

Spre deosebire de rege și de cei doi lorzi, maiorul Bucur nu consuma în fiecare seară câte șapte feluri de mâncare, așa că terminase de cinat cu câteva ceasuri înainte și tocmai se pregătea să se bage în pat atunci când sosi mesajul că îl convoacă regele. Maiorul își scoase iute pijamalele, își puse uniforma și se repezi înapoi la palat. Între timp regele Fred, lordul Stupitu și lordul Clapon se retrăseseră în Salonul Galben și se așezaseră în fotoliile din satin, bând în continuare vin de Ieroboam, iar Clapon mâncând încă niște Leagăne de Zână.

— Ah, Bucur! exclamă regele Fred când maiorul făcea o plecăciune adâncă. Aud că a fost un pic de zarvă în curte în după-amiaza asta.

Maiorului i se opri inima în loc. Sperase că povestea cu bătaia dintre Bert și Margareta nu va ajunge până la urechile regelui.

— Ei, n-a fost mai nimic, Maiestatea Voastră, răspunse Bucur.

— Haide, Bucur, zău așa! spuse Clapon. Ar trebui să fii mândru că ți-ai învățat băiatul să nu îi ierte pe trădători.

— Păi… n-a fost vorba de niciun act de trădare, zise maiorul Bucur. Sunt doar niște copii, înălțimea voastră.

— Să înțeleg că băiatul tău mi-a luat apărarea, Bucur? întrebă regele Fred.

Maiorul Bucur se afla într-o postură dintre cele mai nefericite. N-ar fi vrut să-i spună regelui ce zisese Margareta. Oricât i-ar fi fost de credincios regelui, înțelegea foarte bine de ce nutrea micuța orfană astfel de sentimente față de Fred și ultimul lucru pe ar fi vrut să-l facă era s-o bage în necaz. Pe de altă parte, își dădea seama perfect că existau douăzeci de martori care i-ar fi putut zice regelui ce anume spusese Margareta și era convins că, dacă ar fi mințit, lordul Stupitu și lordul Clapon i-ar fi zis regelui că și el, maiorul Bucur, dădea dovadă de lipsă de loialitate și era un trădător.

— Eu… da, Maiestatea Voastră, așa este, băiatul meu, Bert, v-a luat apărarea, spuse maiorul Bucur. Însă fetiței care a zis acel… acel lucru nefericit despre Maiestatea Voastră trebuie să i se acorde circumstanțe atenuante. A trecut prin multe necazuri, Maiestatea Voastră. Când sunt la greu, și celor mari li se mai întâmplă să vorbească gura fără ei.

— Prin ce fel de necazuri a trecut fetița aceea? întrebă regele Fred, care nu-și putea închipui niciun motiv întemeiat pentru care vreun supus de-al lui să vorbească necuviincios despre el.

— Ea… O cheamă Margareta Huluban, Maiestate, spuse maiorul Bucur, ațintindu-și privirea, pe deasupra capului regelui Fred, asupra unui portret al tatălui acestuia, regele Richard cel Drept. Mama ei a fost croitoreasa aceea care…

— Da, da, îmi aduc aminte, zise regele Fred cu voce tare, tăindu-i vorba maiorului Bucur. Prea bine, asta-i tot, Bucur. Poți să pleci.

Întrucâtva ușurat, maiorul Bucur făcu încă o plecăciune adâncă și mai că ajunsese la ușă, când auzi din nou vocea regelui:

— Și ce anume a spus fetița aceea, Bucur?

Maiorul Bucur se opri cu mâna pe clanță. Nu mai avea ce face, trebuia să-i zică regelui adevărul.

— A spus că Maiestatea Voastră este egoist, înfumurat și crud, răspunse maiorul Bucur.

Și, neîndrăznind să privească spre rege, ieși din încăpere.

Capitolul 8

Ziua Jalbelor

Egoist, înfumurat și crud. Egoist, înfumurat și crud.

Cuvintele acestea îi tot răsunau regelui în urechi în timp ce își trăgea pe cap scufia de mătase. Dar nu avea cum să fie adevărat, nu-i așa? O grămadă de vreme Fred nu reuși să adoarmă, iar dimineață, când se deșteptă, se simțea încă și mai rău, dacă așa ceva era cu putință.

Hotărî că trebuie să facă o faptă bună și primul lucru care îi veni în minte fu să-l răsplătească pe băiatul lui Bucur, cel care îi luase apărarea față de răutăcioasa aceea mică. Așa că luă un mic medalion, pe care de obicei i-l atârna la gât câinelui său preferat de vânătoare, îi spuse unei slujitoare să-l pună pe o panglică și convocă la palat toată familia Bucur. Bert, pe care mama lui îl scosese de la școală și îl îmbrăcase în grabă cu un costum din catifea albastră, rămase fără grai în prezența regelui, ceea ce lui Fred îi făcu plăcere, așa că vreo câteva minute vorbi foarte blând cu băiatul, în vreme ce maiorul și doamna Bucur mai că plesneau de mândrie. În cele din urmă Bert se întoarse la școală, cu mica medalie de aur la gât. În după-amiaza aceea Roderick Goangă, cel care de obicei îl batjocorea cel mai rău, iar îl luă peste picior. Margareta însă nu scoase nicio vorbuliță, iar când Bert îi întâlni privirea, rușinat, simți că îl ia cu călduri și își ascunse medalia sub cămașă.

Între timp, regele tot nu era pe deplin mulțumit. Un fel de neliniște îi tot dădea târcoale, așa ca o indigestie, și în noaptea aceea iar nu dormi bine.

A doua zi, când se deșteptă din somn, își aminti că era tocmai Ziua Jalbelor.

Ziua Jalbelor era o zi specială care se ținea o dată pe an, când regele le acorda audiențe supușilor săi din Cornucopia. Firește, oamenii erau aleși pe sprânceană de către consilierii lui Fred înainte de a li se îngădui să intre la el. Fred nu se ocupa niciodată de problemele importante. Se întâlnea doar cu cei ale căror necazuri puteau fi rezolvate cu câțiva galbeni și câteva vorbe bune: un țăran căruia i se rupsese plugul, de pildă, ori o bătrână căreia îi murise pisica. Fred aștepta cu nerăbdare Ziua Jalbelor. Era un bun prilej de a se găti cu cele mai elegante haine, și se înduioșa peste măsură văzând cât de mult însemna el pentru oamenii de rând din Cornucopia.

După micul dejun servitorii care urmau să îl îmbrace îl așteptau pe Fred cu costumul cel nou pe care îl ceruse cu o lună înainte: o pereche de pantaloni albi din satin strânși pe picior, surtuc asortat cu nasturi din aur cu perle, o mantie garnisită cu blăniță de hermină și dublură stacojie și pantofi din satin alb, cu catarame din aur cu perle. Valetul său îl aștepta cu cleștii cei auriți, gata să-i răsucească mustățile, iar un paj stătea pregătit cu o mulțime de inele bătute cu pietre scumpe pe o pernă din catifea, așteptând ca Fred să aleagă.

— Luați-le pe toate de-aici, nu le vreau! spuse Fred supărat, făcând un semn cu mâna înspre gătelile pe care servitorii le țineau ridicate, așteptând aprobarea lui.

Servitorii încremeniră. Nu erau siguri că auziseră bine. Regele Fred se interesase mereu cum înaintează lucrul la costum, ba chiar ceruse personal să se adauge căptușeala stacojie și cataramele acelea minunate.

— Am zis să le luați de-aici! izbucni el, văzând că nici unul nu se clintește din loc. Aduceți-mi ceva simplu! Aduceți-mi costumul pe care l-am purtat la înmormântarea tatălui meu!

— Ma… Maiestatea Voastră se simte bine? întrebă valetul său, pe când ceilalți slujitori făcură câte o plecăciune și se grăbiră să dispară cu costumul alb, întorcându-se cât ai clipi din ochi cu un costum negru.

— Sigur că sunt bine! se oțărî Fred. Dar sunt bărbat, nu un papițoi flușturatic!

Și își puse costumul negru, cel mai simplu costum pe care îl avea, deși și acesta era absolut splendid, cu o bordură cu fir de argint la manșete și la guler, și cu niște nasturi din onix cu diamante. Apoi, spre mirarea valetului, îl lăsă să-i răsucească numai vârfurile mustăților, după care îi concedie atât pe acesta, cât și pe pajul care ținea perna plină de inele.

„Poftim!” gândi Fred, studiindu-se în oglindă. „Cum să spună cineva că aș fi înfumurat? Negrul nu este sigur una dintre culorile care mă prind.”

Atât de neobișnuit de repede se gătise Fred, că îi luă prin surprindere pe Lord Stupitu, care tocmai îl pusese pe unul dintre servitorii lui Fred să-i scoată ceara din urechi, și pe Lord Clapon, care tocmai înfuleca un platou de Deliciile Ducilor pe care îl comandase de la bucătărie. Amândoi ieșiră pe fugă din camerele lor, trăgându-și pe ei jiletcile și tot țopăind în timp ce își puneau botinele.

— Grăbiți-vă, leneșilor! strigă regele Fred – cei doi lorzi alergau după el pe coridor. Mă așteaptă oamenii să îi ajut.

„Parcă un rege egoist s-ar grăbi așa să se întâlnească cu niște oameni de rând care doresc niște favoruri din partea lui?” gândi Fred.„Nu, ar face-o!”

Consilierii lui Fred fură șocați să vadă că apare la timp și încă, pentru el, îmbrăcat atât de simplu. Într-adevăr, și Heringos, marele sfetnic, îi zâmbi aprobator în timp ce făcea plecăciunea.

— Maiestatea Voastră a sosit devreme, zise el. Oamenii vor fi încântați. S-au așezat la coadă încă din zori.

— Condu-i înăuntru, Heringos! spuse regele, așezându-se pe tron și făcându-le semn lui Stupitu și lui Clapon să se așeze de-o parte și de alta a lui.

Ușile se deschiseră și, unul câte unul, intrară oamenii cu jalbele.

Supușii lui Fred își pierdeau adesea glasul când se pomeneau față în față cu regele adevărat, în carne și oase, ale cărui portrete le văzuseră pe pereții primăriilor din localitățile lor. Unii începeau să chicotească sau uitau pentru ce veniseră, iar unul sau doi chiar au leșinat. În acea zi Fred a fost deosebit de mărinimos și după fiecare jalbă a dăruit câțiva galbeni, a binecuvântat câte un prunc ori a lăsat vreo bătrână să-i sărute dreapta.

Și totuși, cum zâmbea și împărțea galbeni și promisiuni, cuvintele Margaretei Huluban tot îi mai răsunau în minte. Egoist, înfumurat și crud. Ar fi vrut să facă un lucru special, ca să arate ce om minunat era. Să arate că era gata să se sacrifice pentru ceilalți. Toți regii Cornucopiei împărțiseră galbeni și mici favoruri de Ziua Jalbelor. Fred însă voia să facă un lucru atât de minunat, încât să fie pomenit în veci. Or, nu poți intra în cărțile de istorie doar pentru că i-ai dăruit unui cultivator de fructe o pălărie nouă.

De-o parte și de alta a lui Fred, cei doi lorzi își cam pierdeau răbdarea. Ar fi preferat de o mie de ori să fie lăsați să lâncezească în iatacurile lor până la ora prânzului decât să șadă aici și să asculte niște țărani vorbind despre neînsemnatele lor necazuri. După câteva ceasuri, ieși din Sala Tronului, recunoscător, și ultimul jălbaș, iar Clapon, căruia îi ghiorțăia stomacul de aproape un ceas, se ridică de pe scaun, oftând ușurat.

— Vremea prânzului! dudui el.

Dar, chiar în clipa în care gărzile încercau să închidă ușile, se auzi mare vânzoleală, iar ușile fură date din nou la perete, deschizându-se.

Capitolul 9

Povestea păstorului

— Maiestatea Voastră, spuse Heringos, grăbind pasul spre regele Fred, care tocmai se ridicase de pe tron. A venit un păstor din Mocirlova cu o jalbă pentru dumneavoastră, sire. A cam întârziat… Aș putea să-l trimit înapoi, dacă Maiestatea Voastră dorește să ia masa?

— Cineva din Mocirlova! exclamă Stupitu, fluturându-și pe sub nas batista parfumată. Dați-vă seama, sire!

— Și ce mai neobrăzare, să întârzii când vii la rege! spuse și Clapon.

— Nu, spuse Fred după o clipă de șovăială. Nu… Dacă a bătut bietul om atâta cale, o să-l primim. Trimite-l înăuntru, Heringos!

Încântat de această nouă dovadă că regele s-a schimbat și a devenit mai atent la nevoile celor din jur, marele sfetnic se repezi spre ușile duble, spunându-le paznicilor să-l lase pe păstor să intre. Regele se instală din nou pe tron, iar Stupitu și Clapon se așezară și ei pe scaunele lor, cu niște mutre acre.

Bătrânul care înaintă bălăbănindu-se pe lungul covor roșu către tron era ars de soare și murdar peste măsură; barba îi era încâlcită, iar hainele zdrențuite și peticite. Apropiindu-se de rege, cu o figură absolut înspăimântată, își luă iute șapca din cap, iar când ajunse în locul în care ceilalți oameni se opriseră ca să se încline sau să facă o reverență, el căzu în genunchi.

— Maiestatea Voastră! hârâi el.

— Ma-ha-iestatea Voa-ha-stră! îl îngână Stupitu pe bătrânul păstor în șoaptă, behăind ca o oaie.

Fălcile lui Clapon tremurară, cum râdea pe înfundate.

— Maiestatea Voastră, continuă păstorul, cinci zile încheiate făcui pe drum ca să viu să vă văd. Fu tare greu. Venii și în căruță, în fân, când putui, iar când nu, o luai pe jos, de mi-s bocancii numa’ găuri…

— Of, dă-i drumul odată! bombăni Stupitu, cu nasul lung înfundat în batistă tot timpul.

— …da’ numa’ la bătrânu’ Petic îmi fu gându-ntr-una, sire, și la cum m-ar ajuta el numa’ s-ajung la palat…

— Cine este acest „bătrân Petic”, om bun? întrebă regele, cu ochii la nădragii cârpiți și răscârpiți ai păstorului.

— Îi bătrânu’ meu câine, sire. Adică fu, ar trebui să zic, răspunse păstorul, și ochii i se umplură de lacrimi.

— Aha, răspunse regele Fred, scotocind prin punga cu bani de la cingătoare. Atunci, bunule păstor, ia galbenii aceștia și cumpără-ți un nou…

— Ba nu, sire! Vă mulțumesc, da’ nu de bani e vorba, spuse păstorul. Îmi aflu eu un cățel, nu-i vorbă, da’ ca Petic n-o să fie.

Și păstorul își șterse nasul cu mâneca. Stupitu se cutremură.

— Ei, și atunci de ce ai venit la mine? întrebă regele Fred cât de amabil era el în stare.

— Ca să vă povestesc, sire, cum se sfârși Petic al meu.

— Aha, răspunse regele Fred, și privirile îi alunecară spre ceasul aurit de deasupra șemineului. Ne-ar face plăcere să auzim povestea, dar noi cam trebuie să ne luăm prânzul…

— Ickabogu’ îl mâncă, sire! spuse păstorul.

Urmă o tăcere ce trăda uimirea, după care Stupitu și Clapon izbucniră în râs.

Ochii păstorului se umplură de lacrimi, care se rostogoliră sclipind pe covorul roșu.

— Of, din Ieroboam și până în Ecleria toți râseră de mine, sire, când le zisei că viu la matale. Hăhăiră ca turbații și-mi ziseră că nu-s bine la cap. Da’ io văzui chiar monstru’ cu ochii mei, și-l văzu și bietu’ Petic până să-l înfulece.

Regele Fred abia se ținea să nu înceapă să râdă laolaltă cu cei doi lorzi. Nu își dorea decât să-și ia prânzul și să scape de bătrânul păstor, dar glăsciorul acela îngrozitor îi tot șoptea în cap „egoist, înfumurat și crud”.

— Ia spune-mi de-a fir-a păr cum s-a întâmplat, îi zise păstorului regele Fred.

Stupitu și Clapon se opriră din râs pe dată.

— Apoi, sire, porni păstorul, ștergându-se iar la nas cu mâneca, era pe seară și cam ceață, iară io cu Petic mergeam către casă pe marginea mlaștinii, așa. Și vede Petic un scai de mlaștină…

— Ce vede? întrebă regele Fred.

— Un scai de mlaștină, sire. Îs niște lighioane-așa, cum ar fi niște șobolani fără păr, de trăiesc în mlaștină. Dacă nu te-ngrețoșezi când le vezi cozile alea, nu-s răi în plăcintă.

Lui Clapon i se făcu greață.

— Vede Petic un scai-de-mlaștină, continuă păstorul, și se dă după el. Io strig după Petic, și strig și strig, sire, da’ el nu veni, c-avea treabă. Și-atuncea, sire, numa’ ce-aud un schelălăit. „Petic!” strig. „Petic! Ce-ai pățit, băiatule?” Dară Petic nu mai vine-napoi, sire. Și-atuncea-l văd prin ceață, spuse păstorul, coborând vocea. Mare de tot, cu ochii ca făcliile, cu o gură cât tronul vostru de mare și cu dinții-ăia de spaimă sclipind către mine. Și-atuncea uit de Petic, sire, și mă iau de fug și fug și fug pân-ajung acasă. Iar-a doua zi pornesc, sire, să viu să vă zic. Ickabogu’ îl mâncă pe câinele meu, sire, și vreau să fie pedepsit!

Preț de câteva clipe regele privi în jos, spre păstor. Apoi, foarte încet, se ridică în picioare.

— Păstorule, spuse regele, vom porni chiar astăzi spre miazănoapte, să lămurim problema Ickabogului o dată pentru totdeauna. Dacă se va găsi vreo urmă a dihaniei, te asigur că va fi urmărită până în bârlogul ei și va fi pedepsită pentru nerușinarea de a-ți răpi câinele. Ia acum galbenii aceștia, să ai de căruță până înapoi acasă la tine.

Apoi, răsucindu-se înspre Stupitu și Clapon, care rămăseseră încremeniți, regele spuse:

 — Domnilor, vă rog să vă schimbați în ținuta de vânătoare și să mă urmați la grajduri. Ne așteaptă o nouă partidă de vânătoare.

Capitolul 10

Expediția regelui Fred

Regele Fred ieși din Sala Tronului cu pas hotărât, încântat de sine. Nimeni nu avea să mai spună vreodată despre el că e egoist, înfumurat și crud! De dragul unui simplu păstor bătrân care mirosea urât și a potăii ăleia bătrâne a lui care nu era bună de nimic, el, regele Fred cel Neînfricat, avea să pornească la vânătoare de Ickabog! Adevărat că așa ceva nici măcar nu exista, dar tot era un lucru grozav de frumos și nobil din partea lui să meargă călare până în celălalt capăt de țară, în persoană, spre a dovedi asta!

Uitând cu totul de prânz, regele se repezi în iatacul său și își strigă valetul să-l ajute să-și dea jos mohorâtul costum negru și să-și pună uniforma de luptă, pe care încă nu avusese prilejul să o poarte. Tunica era stacojie, cu nasturi din aur și avea peste piept o eșarfă purpurie și o mulțime de medalii pe care Fred avea dreptul să le poarte pentru că era rege. Când se uită în oglindă și văzu cât de bine îi stătea cu uniforma de luptă, se întrebă de ce nu o purtase în tot acest timp. În vreme ce valetul îi punea coiful cu pene pe buclele aurii, Fred se și închipui zugrăvit într-un tablou așa, cu coiful pe cap, călare pe bidiviul lui preferat, cel alb ca spuma laptelui, și înfigându-și lancea într-un monstru arătând ca un șarpe. Regele Fred cel Neînfricat! Chiar așa! Acum chiar spera ca Ickabogul să existe de-adevăratelea.

Între timp, marele sfetnic trimise vorbă în Orașul-din-oraș că regele pornea prin țară și că toată lumea trebuie să se pregătească să-l ovaționeze la plecare. Heringos nu scoase însă nicio vorbă despre Ickabog, întrucât, dacă îi stătea în putere, încerca să nu-l lase pe rege să pară un caraghios.

Din păcate însă, lacheul pe nume Zăbăloiu îi auzise întâmplător pe doi dintre consilieri șușotind despre ciudatul plan al regelui. Zăbăloiu îi spuse imediat unei servitoare, care împrăștie vorba printre slujitorii de la bucătării, unde un negustor de cârnați din Jambonești tocmai pălăvrăgea cu bucătarul. Pe scurt, când alaiul regal era gata de plecare, deja se dusese vorba prin tot Orașul-din-oraș că regele pornea călare spre miazănoapte ca să vâneze Ickabogul; de acum vestea începea a se răspândi și în restul Ecleriei.

— Să fie oare o glumă? se întrebau unii pe alții locuitorii capitalei, îngrămădindu-se pe trotuare, pregătindu-se să-l ovaționeze pe rege. Ce-o mai fi însemnând și asta?

Unii înălțau din umeri și râdeau, zicând că regele lor e pus pe glume. Alții clătinau din cap și șușoteau că trebuie să fie mai mult de atât. Niciun rege nu ar porni înarmat către nordul țării fără un motiv întemeiat. Oare, se întrebau unii pe alții oamenii îngrijorați, ce-o fi știind regele, iar noi nu știm?

Domnița Eslanda ieși, alături de celelalte doamne de la curte, într-un balcon, să vadă cum se adună soldații.

Am să vă spun acum un secret pe care nu-l știa nimeni altcineva. Domnița Eslanda nu s-ar fi măritat cu regele nici dacă acesta ar fi cerut-o în căsătorie, fiindcă, vedeți voi, în taină ea era îndrăgostită de un căpitan pe nume Bunescu, care chiar atunci stătea de vorbă și râdea împreună cu bunul lui prieten, maiorul Bucur, în curtea palatului. Domnița Eslanda, care era foarte rușinoasă, nu și-ar fi făcut niciodată curaj să i se adreseze căpitanului Bunescu, căruia nici prin gând nu-i trecea că cea mai frumoasă femeie de la curte îl îndrăgea pe el. Amândoi părinții lui Bunescu, acum morți, fuseseră brânzari în Untișoara. Cu toate că Bunescu era și inteligent, și curajos, pe vremea aceea unui fecior de brânzar n-ar fi putut visa să se însoare cu o domniță de neam.

Între timp, tuturor copiilor servitorilor li se dădu drumul să plece de la școală mai devreme, ca să vadă cum o ia din loc detașamentul de luptă. De bună seamă că doamna Bucur, cofetăreasa-șefă, se grăbi să-l ia de la școală pe Bert, ca să prindă un loc bun de unde să-l poată vedea pe tatăl lui trecând.

Când în sfârșit se deschiseră porțile palatului și cavalcada porni, Bert și doamna Bucur îi ovaționară cât îi ținură bojocii. Trecuse foarte multă vreme de când nimeni nu mai văzuse uniforme de luptă. Cât de captivant era, cât de frumos! Nasturii aurii, spadele argintii și trompetele strălucitoare ale gorniștilor scânteiau în soare, iar de sus, din balconul palatului, batistele doamnelor de la curte fâlfâiau în semn de rămas-bun ca niște porumbei.

În fruntea alaiului călărea regele Fred, pe calul lui de luptă alb ca spuma laptelui, ținând hățurile roșii și făcându-i cu mâna mulțimii. Imediat în spatele lui, călare pe un cal șarg, suplu, pe chip cu o expresie de plictis, venea Stupitu, iar următorul era Clapon, călare pe roibul lui cât un elefant, furios că rămăsese nemâncat.

În spatele regelui și a celor doi lorzi tropăiau caii suri rotați purtându-i pe soldații din Garda Regală, mai puțin pe maiorul Bucur, care avea un cal sur ca oțelul. Doamnei Bucur îi crescu inima în piept văzând cât de chipeș arăta soțul ei.

— Noroc, tati! strigă Bert, iar maiorul Bucur (deși n-ar fi trebuit să o facă) îi făcu cu mâna.

Călăreții coborâră coama dealului, zâmbind mulțimii din Orașul-din-oraș care îi aclama, până ajunseră la porțile din zid prin care se trecea în Ecleria. Acolo, ascunsă privirii de gloată, se afla casa familiei Huluban. Domnul Huluban și Margareta ieșiseră și ei în grădină, dar nu zăriră decât panașele de pe coifurile soldaților Gărzii Regale trecând călare.

Pe Margareta n-o prea impresionară soldații. Ea și cu Bert tot nu vorbeau. De fapt, Bert își petrecuse pauza de dimineață împreună cu Roderick Goangă, care de multe ori o lua peste picior pe Margareta deoarece în loc de rochie purta o salopetă. Așa că uralele și tropăitul cailor nu reușiră deloc să-i ridice Margaretei moralul.

— Nu există niciun Ickabog, nu-i așa, tati? întrebă ea.

— Nu, Margareta, spuse domnul Huluban oftând și se întoarse în atelierul lui. Nu, nu există niciun Icakbog, dar dacă regele vrea să creadă în Ickabog, n-are decât. Oricum n-are cum face prea mare pagubă acolo sus, în Mocirlova.

Ceea ce demonstrează că nici oamenii cu scaun la cap nu sunt uneori în stare să vadă un pericol înspăimântător, iminent.

Capitolul 11

Călătoria spre miazănoapte

Ieșind din Ecleria și străbătând câmpurile până la următorul oraș, regelui Fred îi creștea inima cu fiecare pas. Vestea despre neașteptata expediție a regelui în căutarea Ickabogului ajunsese de acum și la urechile țăranilor care munceau ogoarele verzi, întinse. Aceștia împreună cu familiile lor dădeau fuga să-l ovaționeze pe rege, pe cei doi lorzi și pe soldații din Garda Regală care treceau pe lângă ei.

Cum nu mâncaseră de prânz, regele hotărî să poposească în Untișoara și să ia cina acolo mai târziu.

— O să oprim aici, băieți, și-o să ne mulțumim cu ce vom găsi, ca niște adevărați soldați ce suntem! strigă el spre alai, intrând în orașul faimos pentru brânzeturile sale. Și-o să pornim mai departe cum se va crăpa de ziuă!

Dar, firește, nici nu se punea problema ca regele să se mulțumească cu ce găsea. Oaspeții celor mai de vază hanuri din Untișoara fură scoși în stradă, spre a i se face loc regelui, așa că Fred dormi în noaptea aceea într-un pat din alamă cu saltea din puf de rață, după o masă îmbelșugată, alcătuită din pâine prăjită cu cașcaval și fondue de ciocolată. Lorzii Stupitu și Clapon, pe de altă parte, fură nevoiți să-și petreacă noaptea într-o cămăruță deasupra grajdurilor. După o zi atât de lungă petrecută în șa, amândoi erau suferinzi. Ați putea să vă întrebați de ce, că doar mergeau la vânătoare de cinci ori pe săptămână, dar adevărul este că de regulă, după o jumătate de ceas de vânăt, cei doi reușeau să se pitească îndărătul câte unui copac, unde se înfruptau cu sandviciuri și beau vin până era timpul să se întoarcă la palat. Nici unul, nici celălalt nu era obișnuit să stea ore în șir în șa, iar lui Stupitu îi apăruseră deja bășici pe posteriorul ciolănos.

 A doua zi, dimineața devreme, maiorul îi aduse regelui vestea că locuitorii din Jambonești erau foarte supărați că regele alesese să doarmă în Untișoara, iar nu în minunatul lor oraș. Cum nu voia să-și știrbească popularitatea, regele Fred le dădu însoțitorilor lui ordin să facă un ocol enorm prin pășunile din vecinătatea orașului, unde țăranii îi ovaționară tot drumul, astfel încât la căderea nopții ajunseră în Jambonești. Alaiul regal fu întâmpinat de mirosul apetisant de cârnați sfârâind, iar o mulțime de cetățeni, purtând torțe, îl escortară încântați pe Fred până la cea mai bună cameră din oraș. Aici i se servi friptură de bou și jambon cu miere, iar regele dormi într-un pat sculptat din lemn de stejar cu o saltea din puf de gâscă, pe când Stupitu și Clapon fură nevoiți să împartă o cameră mititică la mansardă, ocupată de obicei de două servitoare. De acum pe Stupitu îl durea fundul rău de tot și era furios că trebuise să călărească patruzeci de mile în cerc, doar ca să le facă un hatâr cârnățarilor. Clapon, care mâncase mult prea multă brânză în Untișoara, iar în Jambonești înfulecase trei fripturi de vită, nu dormi toată noaptea, gemând de indigestie.

A doua zi regele și oamenii lui porniră mai departe, de data aceasta îndreptându-se spre miazănoapte. În curând treceau printre vii, din care ieșeau entuziasmați culegători de struguri, fluturând steagul Cornucopiei, iar regele îi saluta triumfător, făcându-le cu mâna. Stupitu aproape că plângea de durere, cu toate pernele pe care și le pusese sub fund, iar râgâielile și gemetele lui Clapon acopereau tropotul copitelor și zăngănitul frâielor.

În seara aceea, sosind în Ieroboam, fură întâmpinați cu sunet de trompete și întregul oraș le cântă imnul național. Fred se ospătă cu vin spumos și cu trufe, după care se retrase în așternuturile mătăsoase ale patului cu baldachin cu saltea din puf de lebădă. Stupitu și Clapon însă fură nevoiți să împartă cu doi soldați o încăpere deasupra bucătăriei hanului. Locuitorii Ieroboamului, beți, umblau pe străzi clătinându-se; sărbătoreau prezența regelui în orașul lor. Stupitu petrecu mare parte din noapte așezat pe o găleată cu gheață, iar Clapon, care băuse mult prea mult vin roșu, petrecu aceeași perioadă vomitând în cea de-a doua găleată din colțul camerei.

În zorii zilei următoare, regele și însoțitorii lui porniră mai departe către Mocirlova, după ce își luară rămas-bun cu mare fast de la cetățenii din Ieroboam, aceștia îi petrecură cu pocnete asurzitoare de dopuri, care făcură calul lui Stupitu să se înalțe pe picioarele dinapoi și să-l azvârle în țărână. După ce îl scuturară pe Stupitu de praf și-i puseră la loc pernele sub fund, iar Fred se opri din râs, detașamentul porni mai departe.

Curând lăsară în urmă orașul Ieroboam. Nu se mai auzeau decât cântece de păsărele. Pentru prima oară de când porniseră la drum, de o parte și de alta a drumului nu mai era nimeni. Treptat iarba de un verde luxuriant făcu loc ierburilor pipernicite și uscate, copacilor strâmbi și bolovanilor.

— Grozav loc, nu-i așa? strigă regele vesel în spate, către Stupitu și Clapon. Sunt tare încântat să văd în sfârșit Mocirlova. Voi nu?

Cei doi lorzi se declarară de acord cu el, dar îndată ce Fred se răsuci din nou cu fața înainte, se apucară să facă niște gesturi bădărăne și să șoptească înspre ceafa regelui niște porecle încă și mai bădărane.

În cele din urmă, detașamentul regal dădu peste câțiva oameni, dar cum se mai zgâiau la ei mocirlovenii! Oamenii se aruncau în genunchi așa cum făcuse și păstorul în Sala Tronului, și uitau cu totul să ovaționeze ori să aplaude, doar rămâneau gură-cască de mirare, de parcă n-ar mai fi văzut în viața lor un rege și o gardă regală – cum, într-adevăr nici nu văzuseră, deoarece când, după încoronare, regele Fred vizitase toate orașele mai mari din Cornucopia, nimeni nu socotise că ar merita să viziteze și îndepărtata Mocirlovă.

— Sunt oameni simpli, e drept, dar sunt de-a dreptul înduioșători, nu? le strigă regele vesel oamenilor lui, când câtorva copilași trențăroși li se tăie răsuflarea dând cu ochii de caii aceia magnifici – în viața lor nu mai văzuseră niște animale atât de bine îngrijite și hrănite.

— Și unde o să înnoptăm? murmură Clapon către Stupitu, trăgând cu ochiul înspre căsuțele dărăpănate din piatră. Că aici nu sunt hanuri!

— Eu mă consolez cu un singur lucru, răspunse Stupitu tot în șoaptă. Va trebui să se mulțumească și el cu ce condiții va găsi, la fel ca noi, ceilalți, și-o să vedem cum o să-i placă.

Merseră și iar merseră toată după-amiaza până ce, într-un sfârșit, pe când soarele începea să coboare spre apus, zăriră mlaștina unde se zicea că ar fi sălășluit Ickabogul, o întindere largă, întunecată, presărată cu niște formațiuni stâncoase ciudate.

— Maiestatea Voastră! exclamă maiorul Bucur. Vă sugerez să ne așezăm tabăra acum și să explorăm mlaștina mâine dimineață. După cum știe Maiestatea Voastră, mlaștina este un loc foarte înșelător! Pe aici ceața se așterne dintr-odată. Cel mai bine ar fi s-o cercetăm pe lumină!

— Aiurea! zise Fred, care de încântare sălta în șa ca un școlar care nu-și află locul. Doar n-o să oprim tocmai acum, când deja o putem vedea, Bucur!

Ăsta era ordinul regelui, așa că detașamentul porni mai departe călare, până ce, într-un final, după răsăritul lunii, care ba intra, ba ieșea dintre norii ca cerneala, ajunseră la marginea mlaștinii. Era cel mai sinistru loc pe care îl văzuse oricare dintre ei, sălbatic, pustiu, sterp. Sub adierea răcoroasă a vântului pipirigul foșnea, dar altminteri locul era tăcut și fără viață.

— După cum vedeți, sire, spuse Lord Stupitu după o vreme, pământul e tare mocirlos. Oricine, fie om, fie oaie, ar sfârși-o tras la fund dacă s-ar aventura prea departe. Pe de altă parte, pe întuneric cineva mai slab de înger ar putea lua pietrele și bolovanii ăștia uriași drept monștri. Iar foșnetul buruienilor ăstora ar putea fi luat drept sâsâitul unei creaturi.

— Da, adevărat, foarte adevărat! spuse regele Fred, dar ochii lui scrutau în continuare mlaștina întunecată, de parcă s-ar fi așteptat ca Ickabogul să răsară brusc dindărătul vreunei stânci.

— Să ridicăm tabăra, sire? întrebă Lord Clapon, care își pusese deoparte câteva plăcinte reci din Jambonești și abia aștepta să le mănânce de cină.

— Doar nu ne-om aștepta să dăm pe întuneric peste vreun monstru imaginar! remarcă Stupitu.

— Așa e, așa e! repetă regele Fred cu părere de rău. Haideți să… O, doamne sfinte, ce ceață groasă s-a lăsat!

Și într-adevăr, cum stăteau ei pe loc scrutând mlaștina, o ceață deasă, lăptoasă, îi învălui atât de iute și pe tăcute, că niciunul dintre ei nu băgă de seamă.

Capitolul 12

S-a pierdut sabia regelui

În câteva clipe tuturor celor din detașamentul regelui parcă li s-ar fi pus peste ochi o pânză albă deasă. Ceața era așa de deasă, că nu își puteau vedea nici măcar mâinile dacă și le puneau în fața ochilor. Negura mirosea a mocirlă coclită, a apă sălcie și a nămol. Când mulți dintre ei, imprudenți, se răsuciră pe loc, pământul moale parcă li se mișcă sub tălpi. Tot orbecăind unul după celălalt, nu mai știau în ce direcție să o ia. Fiecare simțea că plutește în derivă într-o mare de un alb orbitor. Printre puținii care își păstrară cumpătul se număra maiorul Bucur.

— Băgați de seamă! exclamă el. Pământul ăsta vă poate păcăli. Rămâneți pe loc, nu încercați să vă mișcați!

Dar regele Fred, cuprins subit de panică, nu-l ascultă, ci porni imediat în direcția în care i se părea că trebuie să se afle maiorul Bucur. Abia apucă să facă vreo câțiva pași, că simți cum se scufundă în mlaștina înghețată.

— Ajutor! țipă el când apa mocirloasă rece ca gheața îi trecu peste marginea de sus a cizmelor lui strălucitoare. Ajutor! Unde ești, Bucur? Mă scufund!

Imediat răsunară glasuri panicate și zăngănit de armuri. Gărzile se repeziră în toate direcțiile să-l caute pe rege, ciocnindu-se una de alta și alunecând. Glasul regelui zbătându-se în noroi le acoperea pe toate celelalte:

— Mi-am pierdut cizmele! De ce nu mă ajută nimeni? Unde sunteți cu toții?

Singurii care urmaseră sfatul maiorului Bucur și rămăseseră chiar nemișcați în locul unde se aflau când îi împresurase ceața erau lorzii Stupitu și Clapon. Stupitu se agățase cu mâna de un fald al nădragilor largi ai lui Clapon, iar Clapon se ținea zdravăn de poala jachetei de călărie a lui Stupitu. Nici unul, nici celălalt nu făcu nici cel mai mic gest să-l ajute pe Fred, ci așteptau, tremurând, reinstaurarea calmului.

— Măcar dacă-l înghite mlaștina pe prostănac, o să putem merge acasă, murmură Stupitu spre Clapon.

Zăpăceala se adânci. Încercând să-l găsească pe rege, vreo câțiva soldați din Garda Regală se împotmoliseră de-a binelea în mocirlă. Peste tot se auzeau numai lipăituri, zăngănit și strigăte. Maiorul Bucur răcnea cât îl țineau bojocii, încercând în zadar să reinstaureze cât de cât ordinea, iar vocea regelui parcă se estompa în noaptea neagră, devenind tot mai slabă, de parcă s-ar fi îndepărtat de ei bâjbâind.

Apoi, din adâncul întunericului, răsună un țipăt îngrozit:

BUCUR, AJUTĂ-MĂ! ÎL VĂD PE MONSTRU!

— Vin acum, Maiestatea Voastră! strigă maiorul Bucur. Strigați în continuare, sire, vă găsesc eu!

AJUTOR! AJUTĂ-MĂ, BUCUR! strigă regele Fred.

— Ce-a mai pățit idiotul? îl întrebă Clapon pe Stupitu.

Însă până să răspundă Stupitu, ceața din jurul celor doi lorzi se împrăștie la fel de iute cum se și așternuse și se pomeniră amândoi într-un fel de luminiș, putându-se vedea în sfârșit unul pe altul, dar încă înconjurați din toate părțile de un zid înalt de ceață groasă, albicioasă. Vocile regelui, a lui Bucur și ale celorlalți soldați sunau tot mai stins.

— Nu te mișca încă! îl preveni Stupitu pe Clapon. Să se mai ridice puțintel ceața, cât să ne putem găsi caii și să ne retragem într-un loc si…

În clipa aceea, o arătare neagră, noroioasă țâșni prin zidul de ceață și se năpusti înspre cei doi lorzi. Clapon trase un țipăt ascuțit, iar Stupitu se repezi să atace creatura. Dădu greș doar pentru că aceasta se prăbuși la pământ, smiorcăindu-se. Atunci își dădu Stupitu seama că monstrul plin de noroi care tot bolborosea și gâfâia era de fapt regele Fred cel Neînfricat.

— Slavă cerului că v-am găsit, Maiestatea Voastră! exclamă Stupitu.V-am căutat peste tot!

— Ick… Ick… Ick… scânci regele.

— L-a apucat sughițul, spuse Clapon. Trebuie să-l speriem!

— Ick… Ick… Ickabogul! gemu Fred. L-am v-v-văzut! Un monstru enorm… cât pe ce să pună gheara pe mine!

— Ce spuneți, Maiestatea Voastră? întrebă Stupitu.

— M-monstrul există! spuse Fred, cu glas gâtuit. M-mare noroc c-am s-scăpat cu viață! La cai! Trebuie s-o luăm din loc, și cât mai repede!

Regele Fred încercă să se ridice ținându-se de piciorul lui Stupitu, dar acesta făcu iute un pas într-o parte ca să nu îl umple de nămol, încercând în schimb să-l mângâie consolator pe Fred pe creștet, singura bucată din rege care rămăsese curată.

— Ăă… Gata, Maiestatea Voastră, gata!… Ați trecut prin cea mai tulburătoare experiență, să cădeți în mlaștină. Cum spuneam mai înainte, bolovanii capătă într-adevăr forma unui monstru pe ceața asta groasă…

— La naiba, Stupitule, știu ce am văzut! țipă regele, ridicându-se împleticit în picioare, fără ajutor. Cât doi cai de înalt, cu ochii ca două felinare enorme. Am scos eu sabia, dar mâinile îmi erau așa de înnoroite, că a alunecat și am scăpat-o pe jos, deci n-am mai putut decât să-mi scot picioarele din cizmele înnămolite și să mă târăsc de acolo!

Chiar atunci pătrunse un al patrulea ins în micul luminiș din mijlocul ceții, și anume căpitanul Goangă, tatăl lui Roderick. Căpitanul, un bărbat înalt, zdravăn, cu niște mustăți negre ca păcura, era locțiitorul maiorului Bucur. Ce fel de om era căpitanul Goangă, o să aflăm îndată. Tot ce trebuie să știți acum este că regele fu foarte bucuros când îl văzu, căci căpitanul era cel mai masiv bărbat din Garda Regală.

— Ai zărit vreo urmă de Ickabog, Goangă? scânci Fred.

— Nu, Maiestatea Voastră, spuse el, înclinându-se cu respect. N-am văzut decât ceață și noroi. În orice caz, mă bucur să constat că Maiestatea Voastră este teafără. Domnilor, dumneavoastră rămâneți aici, eu merg să adun trupele.

Goangă dădu să o ia din loc, dar regele Fred se smiorcăi:

— Nu! Rămâi aici cu mine, Goangă! Dacă vine monstrul încoace? Mai ai pușca, da? Minunat! Eu, cum vezi, mi-am pierdut și sabia, și cizmele. Cea mai bună sabie a mea de paradă, cea cu mânerul bătut în pietre scumpe!

Chiar dacă se simțea mult mai în siguranță avându-l alături pe căpitanul Goangă, regele tremura; nu mai răbdase niciodată așa un frig și nu mai trăsese asemenea spaimă de când se știa. Pe lângă asta, avea și neplăcuta impresie că nimeni nu îl credea că văzuse Ickabogul, iar impresia deveni și mai pregnantă atunci când îl zări pe Stupitu uitându-se la Clapon și ridicând ochii spre cer a exasperare.

Regele se simți atins în orgoliu.

— Stupitule, Clapoane! zise el. Îmi vreau sabia și cizmele înapoi. Sunt pe acolo pe undeva, adăugă el, făcând un semn cu brațul spre ceața care îi înconjura.

— N-n-ar fi mai bine să așteptăm să se ridice întâi ceața, Maiestate? întrebă Stupitu, speriat.

— Îmi vreau sabia! se răsti la el regele Fred. A fost a bunicului meu și este foarte valoroasă. Treceți de o căutați, amândoi! Eu rămân aici cu căpitanul Goangă. Și nu cumva să veniți înapoi cu mâna goală!                         

Capitolul 13

Accidentul

Cei doi lorzi nu au avut de ales: au fost nevoiți să-i lase pe rege și pe căpitanul Goangă în luminișul din mijlocul ceții și să pornească prin mlaștină. Stupitu o luă înainte, căutând la fiecare pas cu piciorul porțiunile de pământ mai ferme. Clapon venea imediat în spatele lui, ținându-se în continuare bine de poala jachetei lui Stupitu și înfundându-se adânc în pământ la fiecare pas, fiindcă era atât de greu. Ceața li se lipea de piele și îi orbea aproape cu totul. Cu toate eforturile lui Stupitu, amândurora li se umpluseră cizmele cu apă puturoasă.

 — Prostănacul ăla afurisit! bombăni Stupitu, cum înaintau ei prin mlaștină, lipăind. Un măscărici fără minte! Toate astea sunt din pricina lui, cretin cu creier cât o muscă!

— Așa-i trebuie! Să nici nu i se mai găsească sabia aia în veci! spuse și Clapon, adâncindu-se în mlaștină până aproape la brâu.

— Ba să sperăm că se găsește, altfel aici stăm toată noaptea, răspunse Stupitu. Of, fir-ar ea afurisită de ceață!

Înaintau cu mare greutate. Preț de vreo câțiva pași negura se mai subție, apoi se îndesi din nou. Bolovani ca niște elefanți fantomatici răsăriră din senin, iar foșnetul stufului aducea cu sâsâitul șerpilor. Deși Stupitu și Clapon știau prea bine că nu exista niciun Ickabog, în adâncul sufletului lor parcă nu mai erau chiar așa de siguri.

— Dă-mi drumul! mârâi Stupitu spre Clapon, care îl tot trăgea de poală, de avea impresia că îi atârnă de haină niște gheare sau fălci de monstru.

Clapon îi dădu drumul, dar se molipsise și el de frica aceea fără noimă, așa că își pregăti tromblonul, trăgându-l pe jumătate afară din toc.

— Ce-a fost asta? șopti el spre Stupitu când le ajunse la urechi un sunet straniu, venind dinspre întunericul din fața lor.

Amândoi încremeniră pe loc, ciulind urechile.

De undeva din ceață se auzea un mârâit și un râcâit. În mințile amândurora se născu o vedenie înspăimântătoare: un monstru ospătându-se cu trupul vreunui soldat din Garda Regală.

— Cine-i acolo? țipă Stupitu cu glas ascuțit.

De undeva, din depărtare, răspunse maiorul Bucur:

— Dumneavoastră sunteți, Lord Stupitu?’

— Da, strigă Stupitu. Am auzit ceva ciudat, Bucur! Ai auzit și tu?

Cei doi lorzi avură impresia că mârâitul și râcâitul se aud mai tare.

Apoi ceața se risipi. Drept în fața lor răsări o arătare neagră, monstruoasă cu ochi albi, strălucitori, care trase un urlet prelung.

Cu un bubuit asurzitor, formidabil, zguduind parcă întreaga mlaștină, Clapon trase un foc de tromblon. Țipetele înspăimântate ale tovarășilor lor nevăzuți răsunară de pretutindeni, după care, ca speriată de împușcătura lui Clapon, ceața se dădu deoparte asemenea unei cortine, dezvăluindu-le celor doi lorzi scena din fața lor.

Luna ieși alunecând dindărătul unui nor și cei doi văzură un bolovan enorm de granit, la baza căruia se găsea un morman de ramuri țepoase. Prins în mijlocul acestui rug de mure, se afla un biet câine jigărit, înspăimântat, scâncind și zbătându-se să se elibereze, cu ochii lucind în lumina lunii.

Puțin în spatele imensului bolovan, cu fața în jos în mlaștină, zăcea maiorul Bucur.

— Ce se întâmplă? strigară câteva glasuri din adâncul negurii. Cine a tras?

Nici Stupitu, nici Clapon nu răspunseră. Stupitu înaintă cu greu, cât putu el de repede, spre maiorul Bucur. Fu de ajuns o singură privire: maiorul era mort de-a binelea, împușcat de Clapon pe întuneric drept în inimă.

— Doamne, Doamne, ce ne facem? se tângui Clapon, ajungând lângă Stupitu.

— Tăcere! șopti Stupitu.

Gândurile îi alergau prin minte mai abitir și mai iute decât în toată viața lui înțesată de vicleșuguri și comploturi. Întoarse privirile încet dinspre Clapon și arma lui către câinele păstorului, încurcat în tufe, și apoi către cizmele și sabia bătută cu pietre scumpe a regelui, pe care abia acum le observa, pe jumătate îngropate în mocirlă, la doar câțiva metri de bolovanul uriaș.

Stupitu înaintă cu greu prin mocirlă și ridică sabia regelui, cu care tăie rugul ce îl ținea captiv pe câine. Apoi îi trase bietului animal un șut zdravăn, iar câinele se îndepărtă schelălăind prin ceață.

— Ascult-aici! murmură Stupitu, întorcându-se spre Clapon.

Dar nu apucă să-i explice planul lui, căci din ceață răsări o altă siluetă masivă. Era căpitanul Goangă.

— M-a trimis regele, spuse căpitanul gâfâind. E îngrozit. Ce s-a întâm…

Atunci Goangă îl văzu pe maiorul Bucur zăcând mort.

Stupitu își dădu seama imediat că trebuie să-l atragă în planul lui și pe Goangă, care, de altfel, le putea fi de mare folos.

— Nu spune nicio vorbă, Goangă, până nu îți povestesc ce s-a întâmplat, zise Stupitu. Ickabogul l-a omorât pe bravul nostru maior Bucur. Având în vedere tragica lui dispariție, vom avea nevoie de un nou maior, iar acesta, firește, vei fi tu, Goangă, doar tu ești locțiitorul maiorului. Am să-i recomand regelui să-ți dea o mărire de soldă considerabilă, pentru că ai fost atât de curajos… Ascultă bine la mine, Goangă!… Ai fost atât de curajos și l-ai urmărit pe înfricoșătorul Ickabog, care a luat-o la fugă, dispărând în ceață. Vezi tu, Ickabogul deja devora trupul bietului maior când am dat peste el eu și cu Lord Clapon. Speriat de focul de tromblon tras de Lord Clapon, care a avut grijă să îndrepte arma în sus când a tras, monstrul a lăsat baltă trupul lui Bucur și a luat-o la sănătoasa. Dând dovadă de mult curaj, tu te-ai luat după el, cu gând să recuperezi sabia regelui, rămasă înfiptă în pielea groasă a monstrului… Dar n-ai reușit să o recuperezi, Goangă. Bietul rege o să fie așa de amărât… Cred că inestimabila sabie i-a aparținut bunicului lui, dar de-acum presupun că e pe veci pierdută pe undeva, prin bârlogul Ickabogului.

Și, spunând acestea, Stupitu îndesă sabia în mâinile mari ale lui Goangă. Proaspăt promovat maior, acesta privi mânerul bătut în pietre scumpe al sabiei și pe chip îi răsări un zâmbet la fel de crud și de viclean ca al lui Stupitu.

— Da, mare păcat că n-am reușit să recuperez sabia, stăpâne! spuse el, strecurându-și sabia sub tunică. Haideți să acoperim acum trupul bietului maior. Ar fi îngrozitor pentru ceilalți soldați să vadă pe el urmele colților monstrului.

— Cât ești de simțitor, domnule maior Goangă! zise Stupitu.

Cei doi își scoaseră mantiile și le înfășurară în jurul cadavrului, în timp ce Clapon se uita, peste măsură de ușurat că nimeni nu avea să afle că el îl omorâse din greșeală pe Bucur.

— Ați putea, Lord Stupitu, să-mi amintiți cum arăta Ickabogul? întrebă Goangă după ce terminară de ascuns trupul maiorului Bucur. Căci l-am văzut toți trei și, firește, ne-a lăsat aceeași impresie.

— Foarte adevărat, spuse Lord Stupitu. Păi, după cum spunea și regele, dihania e cât doi cai de înaltă și are ochii ca două felinare.

 — De fapt, sublinie Clapon, seamănă foarte mult cu bolovănoiul ăsta, cu doi ochi de câine lucind la bază.

— Înalt cât doi cai, cu ochii ca două felinare, repetă Goangă. Prea bine, domnilor! Dacă sunteți așa de amabil să mă ajutați să mi-l aburc pe Bucur pe umăr, am să-l duc la rege și apoi îi vom explica în ce fel a murit maiorul.

Capitolul 14

Planul lordului Stupitu

Când se risipi în sfârșit ceața, soldații care ieșiră la iveală din ea arătau complet diferit față de cei ce ajunsese la marginea mlaștinii cu o oră înainte.

Lăsând deoparte șocul provocat de moartea neașteptată a maiorului Bucur, explicația pe care o primiră îi nedumeri pe unii membri ai Gărzii Regale. Dar cei doi lorzi, regele și ofițerul promovat în pripă, maiorul Goangă, toți jurau că se pomeniseră față în față cu un monstru a cărui existență toată lumea, cu excepția celor mai nesăbuiți, o nega de ani de zile, spunând că este doar un basm. Oare să fi fost adevărat că dedesubtul mantiilor în care era înfășurat strâns, cadavrul lui Bucur purta urmele dinților și ghearelor Ickabogului?

— Mă faci pe mine mincinos? îi răcni maiorul Goangă în față unui tânăr soldat.

— Îl faci mincinos pe rege? zbieră și Lord Clapon.

Neîndrăznind să pună la îndoială cuvântul regelui, soldatul clătină din cap. Căpitanul Bunescu, care fusese prietenul apropiat al maiorului Bucur, nu spuse nimic. Însă expresia lui era atât de furioasă și neîncrezătoare, încât Goangă îi ordonă să meargă și să înalțe corturile în locurile cu pământul cel mai tare pe care le putea găsi și să-i dea zor, fiindcă ceața aceea periculoasă putea reveni.

În ciuda faptului că regele Fred avea o saltea din paie și că se luaseră pături de la soldați pentru a i se asigura tot confortul, noaptea aceea fu cea mai neplăcută pe care o petrecuse regele în viața lui. Era obosit, murdar, ud și, mai presus de toate, înfricoșat.

— Și dacă se întoarce Ickabogul după noi, Stupitule? întrebă regele pe întuneric. Dacă ne ia urma după miros? Deja a gustat din bietul Bucur. Dacă se întoarce după restul corpului?

Stupitu încercă să-l liniștească pe rege.

— Nu vă fie frică, Maiestate! Goangă i-a ordonat căpitanului Bunescu să facă de pază în fața cortului Maiestății Voastre. Dacă e să mai înfulece pe cineva, Maiestatea Voastră va fi ultimul.

Era prea întuneric, așa că regele nu îl văzu pe Stupitu rânjind. În loc să încerce să-l liniștească pe rege, Stupitu spera să-l sperie și mai rău. Întregul său plan se baza pe un rege care nu doar să creadă în Ickabog, ci să fie și îngrozit că Ickabogul ar putea ieși din mlaștină să-l fugărească.

În dimineața următoare, detașamentul regelui porni înapoi spre Ieroboam. Stupitu trimise un mesaj înainte, prin care îl anunța pe primarul din Ieroboam că în mlaștină a avut loc un accident nefericit, deci regele nu dorea să mai fie întâmpinat cu trompete și pocnete de dopuri. Așadar, la sosirea detașamentului regal, orașul rămase tăcut. Orășenii, care cu fețele lipite de ferestre, care pândind de după uși, fură șocați când îl văzură pe rege atât de murdar și de dărâmat, dar nici pe departe la fel de șocați ca atunci când văzură un corp înfășurat în mantii, legat de calul sur ca oțelul al maiorului Bucur.

Ajungând la han, Stupitu îl trase pe hangiu deoparte.

— Avem nevoie de un loc sigur și rece, poate o pivniță, unde să putem ține un corp în noaptea asta. Și aș vrea să păstrez eu cheia.

— Dar ce s-a întâmplat, stăpâne? întrebă hangiul, Goangă cărându-l pe Bucur în jos, pe scările ce dădeau spre pivniță.

— Am să-ți spun adevărul, om bun, pentru că ai avut atâta grijă de noi. Dar bagă de seamă să nu se audă mai departe, zise Stupitu cu o voce groasă, gravă. Ickabogul există de-adevăratelea și l-a omorât cu cruzime pe unul dintre oamenii noștri. Înțelegi, sunt convins, de ce nu trebuie să se împrăștie povestea asta. S-ar instala pe dată panica. Regele se întoarce în cea mai mare viteză la palat, unde, împreună cu consilierii săi – printre care și eu, bineînțeles – va începe de îndată să alcătuiască un set de măsuri pentru a garanta siguranța țării noastre.

— Ickabogul? Există? făcu hangiul, uluit și înfricoșat.

— Există, și este răzbunător și feroce, răspunse Stupitu. Dar, cum am mai spus, să nu cumva ca povestea asta să ajungă mai departe. Nimeni nu va avea de câștigat dacă toată lumea va începe să se alarmeze.

În realitate Stupitu tocmai asta dorea, ca oamenii să se alarmeze, fiindcă asta era esențial pentru următoarea fază a planului său. Și, întocmai așa cum prevăzuse Stupitu, hangiul așteptă doar până ce oaspeții săi merseră la culcare, după care se grăbi să-i povestească și soției lui, care alergă să le povestească vecinilor, prin urmare, când o luă din loc detașamentul regelui către Untișoara, a doua zi dimineață, lăsă în urmă un oraș în care panica fierbea mai dihai decât vinul.

Stupitu trimise dinainte un mesaj spre Untișoara, prevenindu-i pe locuitorii orașului brânzeturilor să nu facă nici ei mare tam-tam la trecerea regelui, deci și aici domneau întunericul și tăcerea când intră detașamentul regal pe străzi. Chipurile oamenilor de la ferestre erau deja speriate. Se întâmplă și că un negustor din Ieroboam, cu un cal iute ca vântul, dusese vestea despre Ickabog până în Untișoara cu o oră mai devreme.

Din nou, Stupitu ceru să i se pună la dispoziție o pivniță unde să așeze corpul maiorului Bucur, și din nou, și aici îi spuse în taină hangiului că Ickabogul îl omorâse pe unul dintre oamenii regelui. Îndată ce corpul lui Bucur fu încuiat la loc sigur, Stupitu urcă în cameră să se culce.

Tocmai își ungea cu alifie bășicile de pe fund, când fu convocat de urgență la rege. Cu un zâmbet afectat, Stupitu își trase pe el nădragii, îi făcu semn cu ochiul lui Clapon, care tocmai savura un sandviș cu brânză și murături, își luă lumânarea și porni de-a lungul coridorului către iatacul regelui Fred.

Regele era cuibărit în pat, cu scufia de mătase pe cap. De cum închise Stupitu ușa iatacului, Fred spuse:

— Stupitule, tot aud șușoteli despre Ickabog. Povesteau rândașii, ba și servitoarea care a trecut pe lângă ușa iatacului meu. De ce oare? De unde or fi știind ce s-a întâmplat?

— Vai, oftă Stupitu, speram că am să-i pot ascunde Maiestății Voastre adevărul până când vom ajunge înapoi la palat, în siguranță, dar ar fi trebuit să știu că Maiestatea Voastră e prea iscusit ca să poată fi păcălit. De când am plecat noi din mlaștină, sire, Ickabogul, așa cum se temea Maiestatea Voastră, a devenit mult mai agresiv.

— O, nu! se tângui regele.

— Ba mă tem că da, sire. Dar, în definitiv, atacarea lui avea oricum să-l facă și mai periculos.

— Dar cine l-a atacat? întrebă Fred.

— Păi, Maiestatea Voastră, răspunse Stupitu. Goangă mi-a zis că spada Maiestății Voastre era înfiptă în gâtul monstrului atunci când a luat-o la fugă… Scuzați-mă, Maiestatea Voastră, ați spus ceva?

Regele scosese într-adevăr un fel de mormăit, dar după o clipă sau două clătină din cap. Întâi îi trecuse prin minte să-l corecteze pe Stupitu (era sigur că nu așa îi povestise), dar înfiorătoarea experiență prin care trecuse în mijlocul ceții suna mult mai bine așa cum o povestea Stupitu acum, și anume că el, regele, îi ținuse piept Ickabogului și se luptase cu el, nu că își scăpase pe jos sabia și o luase la fugă.

— Dar asta-i oribil, Stupitule! spuse regele în șoaptă. Ce va fi de noi toți dacă monstrul va deveni și mai feroce?

— Nu vă faceți nicio grijă, Maiestate! zise Stupitu, apropiindu-se de patul regelui.

Flacăra lumânărilor îi lumina de jos nasul lung și zâmbetul crud.

— Am de gând să îmi dedic viața protejării Maiestății Voastre și regatului împotriva Ickabogului!

— M-mulțumesc, Stupitule! Ești un prieten adevărat, spuse regele, adânc mișcat, și moșmondi să-și scoată o mână de sub plapumă, ca să îi strângă mâna șiretului lord.

Capitolul 15

Întoarcerea regelui

În dimineața următoare, până să pornească regele către Ecleria, zvonul că Ickabogul omorâse un om nu doar că trecuse podul până în Jambonești, dar se întindea deja către capitală, grație unui grup de brânzari care porniseră într-acolo înainte de a se crăpa de ziuă.

Ecleria însă nu era doar orașul cel mai îndepărtat de mlaștina din miazănoapte, ci se dorea și un oraș mai informat și mai educat decât celelalte așezări din Cornucopia; așadar, atunci când valul de panică ajunse în capitală, fu întâmpinat de un zid de neîncredere.

Cârciumile și piețele din oraș răsunau de discuții înfocate. Scepticii râdeau de ideea ridicolă a existenței Ickabogului, dar alții ziceau că cei ce nu fuseseră niciodată în Mocirlova n-ar trebui să se dea mari cunoscători.

Întinzându-se spre sud, zvonurile despre Ickabog căpătaseră și mai multă culoare. Unii ziceau că Ickabogul omorâse trei oameni, alții că doar îi smulsese nasul unuia.

În Orașul-din-oraș însă discuțiile erau presărate și cu un strop de neliniște. Soțiile, copiii și prietenii membrilor Gărzii Regale își făceau griji pentru soldați, dar se linișteau unii pe alții, spunând că, dacă ar fi fost ucis vreunul dintre ai lor, familiile ar fi fost anunțate printr-un mesager. Cu asta îl liniști și doamna Bucur pe Bert când băiatul veni la ea, în bucătăriile palatului, speriat de zvonurile care circulau printre copii la școală.

— Ne-ar fi transmis regele dacă i se întâmpla ceva lui Tati, îi zise ea lui Bert. Uite-aici, am ceva bun pentru tine.

Cu prilejul întoarcerii regelui, doamna Bucur pregătise niște Guri de Rai și pe una care nu era perfect simetrică i-o dădu lui Bert. Bert tresări de emoție (deoarece nu mânca Guri de Rai decât de ziua lui) și mușcă din prăjiturică. Îndată ochii i se umplură de lacrimi de încântare și un iz paradisiac îi mângâie cerul gurii, topindu-i toate neliniștile. Se gândea cu încântare cum avea să se întoarcă tatăl lui acasă, în uniforma lui cea elegantă, și cum el, Bert, va fi în centrul atenției la școală a doua zi, fiindcă va ști exact ce s-a întâmplat cu oamenii regelui în îndepărtata Mocirlova.

Se așternea amurgul peste Ecleria când în sfârșit se ivi călărind în zare detașamentul regal. De data aceasta, Stupitu nu trimisese niciun mesager să transmită poporului să rămână în case. Voia ca regele să simtă din plin panica și teama orășenilor când aveau s-o vadă pe Maiestatea Sa întorcându-se la palat cu cadavrul unui membru al Gărzii Regale.

Locuitorii orașului băgară de seamă chipurile trase, triste ale soldaților care se întorceau acasă și priviră în tăcere grupul apropiindu-se. Apoi văzură trupul înfășurat în mantii, atârnând pe spinarea calului sur ca oțelul. Strigăte de spaimă izbucniră în mulțime ca niște flăcări. Pe străzile înguste, pavate cu piatră, ale Ecleriei înainta detașamentul regal, bărbații își scoteau pălăriile, iar femeile făceau reverențe, fără să-și dea seama dacă-și exprimau respectul față de rege sau față de cel mort.

Margareta Huluban fu una dintre primele persoane care observară cine lipsea. Privind printre picioarele celor mari, recunoscu calul maiorului Bucur. Uitând instantaneu că ea și cu Bert nu mai vorbeau de la bătaia de săptămâna trecută, Margareta își trase mâna din mâna tatălui ei și o luă la fugă, îndesându-se ca să-și facă loc prin mulțime, cu codițele șatene fluturând. Trebuia să ajungă la Bert înainte de a da și el cu ochii de cadavrul de pe cal. Trebuia să-l prevină. Dar oamenii stăteau atât de înghesuiți, încât, oricât de repede se mișca Margareta, nu reuși să țină pas cu caii.

Bert și doamna Bucur, care așteptau în fața casei lor, aflată la umbra zidurilor palatului, își dădură seama că se întâmplase ceva grav după exclamațiile mulțimii. Deși se simțea cam neliniștită, doamna Bucur încă era încredințată că urma să-l vadă în curând pe chipeșul ei bărbat, întrucât regele i-ar fi trimis vorbă dacă acesta ar fi pățit ceva.

Când procesiunea apăru de după colț, ochii doamnei Bucur alunecară iute de la un chip la altul, așteptându-se să-l zărească pe maior. Pricepând că nu mai rămăsese nicio față necercetată, treptat chipul ei păli. Apoi privirile îi căzură pe corpul legat pe spinarea calului sur ca oțelul al maiorului Bucur și, fără să-i dea drumul lui Bert de mână, femeia se prăbuși leșinată.

Capitolul 16

Bert își ia rămas-bun

Stupitu observă agitația din preajma zidurilor palatului și își miji ochii, să vadă mai bine ce se întâmpla. Când zări femeia căzută la pământ și auzi țipetele de șoc și milă, își dădu subit seama că uitase totuși un amănunt care l-ar fi putut încurca: văduva! Cum trecea pe lângă micul grup de oameni din mulțime care îi făceau vânt doamnei Bucur, Stupitu știu sigur că trebuia să-și amâne baia după care tânjea de atâta vreme și din nou în mintea lui cea șireată începură să se învârtă toate rotițele.

De cum ajunse alaiul regelui cu bine în curtea palatului iar servitorii se grăbiră să-l ajute pe Fred să coboare de pe cal, Stupitu îl trase deoparte pe maiorul Goangă.

— Văduva! Nevasta lui Bucur! șopti el. De ce nu i-ai trimis vorbă că Bucur a murit?

— Nu mi-a trecut prin minte, stăpâne, răspunse Goangă sincer.

Tot drumul până acasă, Goangă fusese prea ocupat să se gândească la sabia bătută în nestemate – cum s-o vândă cel mai bine și dacă ar fi fost preferabil să o desfacă în bucăți, astfel încât să n-o recunoască nimeni.

— Naiba să te ia, Goangă! Eu trebuie să mă gândesc la toate? mârâi Stupitu. Acuma du-te! Scoate corpul lui Bucur din mantiile alea jegoase, acoperă-l cu drapelul Cornucopiei și așază-l în Salonul Albastru. Pune gărzi la ușă, apoi adu-o pe doamna Bucur la mine, în Sala Tronului. Și dă-le soldaților ordin ca nu cumva să meargă acasă și să vorbească cu familiile lor până nu discut eu cu ei. Este esențial ca toți să spunem aceeași poveste! Acuma grăbește-te, prostule, grăbește-te! Totul se poate duce de râpă din pricina văduvei lui Bucur!

Stupitu îmbrânci soldați și rândași croindu-și drum până în locul unde tocmai îl ridicau de pe cal pe Clapon.

— Ține-l pe rege departe de Sala Tronului și de Salonul Albastru! îi șopti el lui Clapon la ureche. Convinge-l să meargă la culcare!

Clapon încuviință din cap, iar Stupitu se îndepărtă în grabă. Traversând coridoarele abia luminate ale palatului, își azvârli cât colo mantaua de călărie plină de praf și răcni la servitori să-i aducă haine curate.

Ajungând în pustia Sală a Tronului, Stupitu își trase pe el jacheta curată și îi porunci unei servitoare să aprindă o singură lampă și să-i aducă un pahar de vin. Apoi se puse pe așteptat, până când în sfârșit se auzi o bătaie în ușă.

— Intră! strigă Stupitu.

Maiorul Goangă intră, însoțit de doamna Bucur, palidă la față, și de micul Bert.

— Draga mea doamnă Bucur… Scumpa mea doamnă Bucur! rosti Stupitu, grăbind pasul să o întâmpine și apucând-o de mâna liberă. Mi-a cerut regele să vă spun cât de rău îi pare. Adaug și eu condoleanțele mele. Ce tragedie!… Ce tragedie înfiorătoare!…

— D-de ce nu ne-a trimis nimeni vorbă? spuse doamna Bucur printre suspine. De ce a trebuit să aflăm abia când i-am văzut bietul lui… bietul trup?

 Femeia se clătină ușor, iar Goangă se repezi să-i aducă un scăunel aurit. Servitoarea, pe numele ei Hetty, sosi cu vinul pentru Stupitu. Cum îi turna în pahar, Stupitu zise:

— Stimată doamnă, de fapt noi am trimis vorbă. Am trimis un mesager… Nu-i așa, Goangă?

— Așa este, răspunse Goangă. Am trimis un flăcău, îl chema…

Dar aici Goangă, care nu avea prea multă imaginație, se blocă.

— Nobby, spuse Stupitu, rostind primul nume care îi trecu prin cap. Micul Nobby… Năsturel, adăugă el, fiindcă lumina tremurătoare a lămpii tocmai căzuse pe unul dintre nasturii aurii ai lui Goangă. Da, Nobby Năsturel s-a oferit voluntar și a luat-o încoace în galop. Ce s-o fi întâmplat cu el?

Apoi adăugă:

— Goangă, trebuie să trimitem imediat o patrulă să-l caute, să vadă dacă pot să-i dea de urmă lui Nobby Năsturel!

— Îndată, stăpâne! spuse Goangă, făcând o plecăciune adâncă, după care ieși.

— Cum… cum a murit soțul meu? întrebă doamna Bucur în șoaptă.

— Ei bine, doamnă, zise Stupitu cu grijă, întrucât știa că povestea pe care avea să i-o spună va deveni versiunea oficială și că va trebui să o susțină până la capăt. După cum probabil ați auzit, ne-am deplasat în Mocirlova deoarece am primit informația că Ickabogul a răpit un câine. La scurt timp după ce am ajuns acolo, cu regret trebuie să spun, monstrul a atacat tot detașamentul nostru. Întâi s-a repezit la rege, dar regele s-a luptat cu el vitejește, înfigându-și spada în gâtul monstrului. Pentru Ickabog însă, dăruit cu o piele groasă, a fost doar ca o înțepătură de viespe. Înfuriat, Ickabogul a căutat și alte victime. Deși maiorul Bucur s-a luptat eroic, regret să vă spun că și-a dat viața pentru rege. După aceea Lord Clapon a avut excelenta idee de a trage un foc de armă, ceea ce l-a pus pe Ickabog pe fugă. Noi l-am scos pe bietul Bucur din mlaștină și am întrebat cine se oferă să aducă vestea familiei. Drăguțul de Nobby Năsturel a zis că merge el și a și sărit pe cal. Până când am ajuns în Ecleria nu m-am îndoit nicidecum că a sosit și v-a prevenit asupra acestei îngrozitoare tragedii.

— Pot… pot să-l văd pe soțul meu? îngăimă doamna Bucur, plângând.

— Desigur, desigur! răspunse Stupitu. Este în Salonul Albastru.

Îi conduse pe doamna Bucur și pe Bert, care stătea tot agățat de mâna mamei lui, până la ușa salonului, unde Stupitu se opri.

— Îmi pare rău, continuă Stupitu, dar nu putem da jos de pe el drapelul cu care este acoperit. Rănile de pe trupul lui v-ar tulbura prea tare… Știți dumneavoastră, urmele de colți și de gheare…

Doamna Bucur se clătină din nou, iar Bert o prinse, ca s-o țină în picioare. Lord Clapon se apropie și el de micul grup, în mână cu o tavă cu plăcinte.

— Regele s-a culcat, îl informă el pe Stupitu, cu o voce groasă.

Apoi, uitându-se la doamna Bucur, una dintre puținele servitoare pe care le știa după nume, fiindcă ea făcea prăjituri, adăugă cu gura plină, stropindu-i pe doamna Bucur și pe Bert cu firimituri de plăcintă:

— A, bună. Îmi pare rău de maior. Întotdeauna am ținut la el.

Și își văzu de drum, lăsându-l pe Stupitu să deschidă ușa Salonului Albastru, pentru a le da drumul înăuntru doamnei Bucur și lui Bert. Acolo zăcea trupul maiorului Bucur, ascuns sub drapelul Cornucupiei.

— N-aș putea măcar să-l sărut pentru ultima oară? suspină doamna Bucur.

— Mă tem că e cu neputință, răspunse Stupitu. Nu mai are jumătate din chip.

— Sărută-i mâna atunci, mami, zise Bert, care în clipa aceea deschise gura prima oară. Sunt sigur că mâna îi este întreagă.

Și, până să-l poată opri Stupitu pe băiat, Bert își vârî mâna sub drapel, căutând mâna tatălui său, care nu avea pe ea absolut nici o urmă.

Doamna Bucur se așeză în genunchi și sărută mâna soțului ei de multe-multe ori, până când aceasta luci de atâtea lacrimi, de parcă ar fi fost făcută din porțelan. Apoi Bert o ajută să se ridice în picioare și ieșiră amândoi din Salonul Albastru fără să mai spună niciun cuvânt.

Capitolul 17

Bunescu ia atitudine

Stupitu se uită după doamna Bucur și după băiat până când aceștia dispărură, după care se grăbi să ajungă în Sala Gărzii, unde îl găsi pe Goangă, care păzea restul soldaților din Garda Regală. Pe pereții încăperii atârnau săbii și un portret al regelui Fred, ai cărui ochi parcă urmăreau tot ce se întâmpla.

— Soldații încep să-și piardă răbdarea, stăpâne, murmură Goangă. Vor să meargă acasă, la familiile lor, și să se culce.

— Și exact asta vor face după ce o să stăm puțintel de vorbă, răspunse Stupitu, pășind în fața soldaților osteniți și murdari după drum.

— Are cineva vreo întrebare în legătură cu ce s-a petrecut în Mocirlova? îi întrebă Stupitu.

Soldații se uitară unii la ceilalți. Unii dintre ei aruncară pe furiș o privire spre Goangă, care se retrăsese lângă perete și curăța o armă. Atunci căpitanul Bunescu și încă doi soldați ridicară mâna.

— De ce a fost acoperit corpul lui Bucur înainte de a-l putea vedea vreunul dintre noi? întrebă căpitanul Bunescu.

— Eu vreau să știu unde a ajuns glonțul, pentru că am auzit un foc de armă, spuse un al doilea soldat.

— Cum de doar patru oameni au văzut monstrul, dacă-i așa uriaș? întrebă și al treilea, la care toți ceilalți soldați aprobară dând din cap și murmurară aprobator.

— Excelente întrebări toate, răspunse Stupitu, diplomat. Stați să vă explic!

Și repetă aceeași poveste despre atac pe care i-o spusese și doamnei Bucur.

Soldații care puseseră întrebările nu fură tocmai convinși.

— Tot mi se pare bizar că a fost un monstru enorm acolo pe care nu l-a văzut niciunul dintre noi, zise cel de-al treilea.

— Dacă Bucur era mâncat pe jumătate, cum de nu a curs mai mult sânge? întrebă al doilea.

— Și, pentru numele Domnului, spuse și căpitanul Bunescu, cine este Nobby Năsturel?

— Da’ de unde știi tu de Nobby Năsturel, izbucni Stupitu fără să se gândească.

— Venind încoace dinspre grajduri, am dat nas în nas cu una dintre servitoare, Hetty, răspunse Bunescu. Este cea care v-a servit cu vin, stăpâne. Din câte zicea ea, tocmai i-ați spus bietei neveste a lui Bucur despre un soldat din Garda Regală pe nume Nobby Năsturel. Din câte spuneați, acest Nobby Năsturel a fost trimis cu un mesaj către soția lui Bucur, prin care aceasta era informată că maiorul a fost ucis. Doar că eu nu-mi amintesc de niciun Nobby Năsturel. Nu am întâlnit niciodată pe cineva cu acest nume. Așa că vă întreb, stăpâne, cum se poate una ca asta? Cum se poate ca un soldat să facă atâta cale împreună cu noi, să doarmă împreună cu noi și să primească un ordin din partea Înălțimii Voastre chiar în fața noastră, fără ca vreunul dintre noi să îl vadă vreodată?

Primul gând al lui Stupitu fu că trebuia să facă ceva cu servitoarea care trăsese cu urechea. Din fericire, Bunescu îi spusese cum o cheamă. Apoi spuse cu o voce amenințătoare:

— Dar cine îți dă dreptul ție să vorbești în numele tuturor, căpitane Bunescu? Poate că unii dintre acești bărbați stau mai bine cu memoria decât dumneata. Poate că ei își amintesc de bietul Nobby Năsturel. Drăguțul de Nobby, în amintirea căruia săptămâna asta regele va adăuga la solda fiecărui militar câte o pungă mare cu galbeni. Mândrul, bravul Nobby, al cărui sacrificiu – fiindcă mă tem că și el a fost înfulecat de monstru, la fel ca Bucur – le va aduce tuturor camarazilor săi de arme mai mulți galbeni. Nobilul Nobby Năsturel, ai cărui prieteni mai apropiați cu siguranță vor fi înaintați în grad cât de curând.

Cuvintele lui Stupitu fură urmate de un nou moment de tăcere, dar tăcerea aceasta era rece și grea. Acum soldații din Garda Regală pricepeau ce alegere li se punea dinainte. Fiecare cântărea în sinea lui influența enormă pe care se știa că o are Stupitu asupra regelui și felul amenințător în care mângâia maiorul Goangă țeava armei, dar le veni în minte și moartea subită a fostului lor comandant, maiorul Bucur. Și luau în seamă și promisiunea de a primi mai mulți galbeni și o înaintare în grad dacă erau dispuși să creadă în existența Ickabogului și a soldatului Nobby Năsturel.

Bunescu se ridică în picioare atât de brusc, încât scaunul pe care șezuse căzu cu zgomot pe podea.

— N-a existat niciodată niciun Nobby Năsturel și să fiu al dracu’ dacă există vreun Ickabog! Eu refuz să fiu părtaș la o minciună!

Ceilalți doi care puseseră întrebări se ridicară și ei în picioare, dar restul soldaților din Garda Regală rămaseră la locurile lor fără să scoată o vorbă, vigilenți.

— Prea bine! spuse Stupitu. Voi trei veți rămâne în arest pentru infama infracțiune de trădare. Așa cum sunt convins că-și aduc aminte camarazii voștri, voi ați luat-o la fugă când a apărut Ickabogul. Ați uitat că aveați datoria de a-l apăra pe rege și, ca niște lași, v-ați gândit numai cum să vă scăpați pielea! Pedeapsa este moartea în fața plutonului de execuție.

Stupitu alese opt soldați care să-i scoată pe cei trei din încăpere. Oricât se zbătură cei trei soldați onești, ceilalți erau mai mulți și fură copleșiți, așa că în doi timpi și trei mișcări fură târâți afară din Sala Gărzii.

 — Foarte bine! le spuse Stupitu celorlalți soldați. E chiar foarte bine așa. Veți primi cu toții solda mărită și am să-mi amintesc de voi atunci când se vor face înaintări în grad. Acum, să nu uitați să le povestiți familiilor voastre exact cum s-au întâmplat lucrurile în Mocirlova. S-ar putea ca, dacă or să înceapă să se îndoiască de existența Ickabogului sau a lui Nobby Năsturel, soțiilor, părinților și copiilor voștri să nu le fie prea moale. Vi se permite să mergeți la casele voastre!

Capitolul 18

Sfârșitul unui sfetnic

Nici nu apucară soldații din gardă să se ridice bine în picioare și să pornească spre casele lor, că Lord Clapon năvăli în încăpere cu o figură îngrijorată.

— Ce mai e? mormăi Stupitu, care nu mai voia nimic altceva decât să facă o baie și să se bage în pat.

— Sfe-sfetnicul! gâfâi Clapon.

Și, într-adevăr, Heringos, marele sfetnic, apăru îndată, îmbrăcat în halat, cu o expresie intrigată pe chip.

— Stăpâne, vă cer insistent o explicație! strigă el. Ce povești mi-au ajuns la urechi? Că Ickabogul există? Că maiorul Bucur este mort? Și tocmai am trecut pe lângă trei soldați ai regelui care erau târâți de aici spre a fi pedepsiți cu moartea! Firește, am dat ordin să fie duși în temniță și să rămână acolo până la judecată!

— Pot să-ți vă explic totul, mărite sfetnice! spuse Stupitu, făcând o plecăciune.

Și povesti pentru a treia oară în seara aceea cum l-a atacat Ickabog pe rege și l-a ucis pe Bucur și cum a dispărut Nobby Năsturel, care – se temea Stupitu – căzuse și el pradă monstrului.

Heringos, care întotdeauna deplânsese influența lui Stupitu și a lui Clapon asupra regelui, așteptă până ce Stupitu sfârși vraiștea minciunilor, cu aerul unei bătrâne vulpi viclene care pândește în fața unei vizuini de iepure, așteptându-și prada.

— Fascinantă poveste! remarcă el când termină Stupitu de povestit. Dar din momentul acesta, Lord Stupitu, vă eliberez de orice responsabilitate în legătură cu această problemă, care va fi preluată de consilieri. Avem legi și protocoale în Cornucopia spre a rezolva asemenea cazuri de urgență. În primul rând, cei trimiși în temniță vor avea parte de un proces corect, să putem afla și varianta lor despre evenimente. În al doilea rând, trebuie verificată lista soldaților regelui, pentru a găsi familia acestui Nobby Năsturel și a o informa în legătură cu decesul său. În al treilea rând, cadavrul maiorului Bucur trebuie examinat cu atenție de către doctorii regelui, ca să aflăm mai multe despre monstrul care l-a ucis.

Stupitu căscă larg gura, dar din gâtlejul lui nu ieși nicio vorbă. Își vedea deja magnifica urzeală prăbușindu-i-se drept în creștet, și el rămânând îngropat sub ea, prizonierul propriei istețimi.

Atunci maiorul Goangă, care stătea în spatele sfetnicului, puse încet arma deoparte și înhăță o sabie de pe perete. Goangă și Stupitu schimbară între ei o privire scurtă, ca o rază de lumină pe o apă întunecată. Stupitu spuse:

— Cred, Heringos, că este momentul să te pensionezi.

Oțelul scânteie și vârful sabiei lui Goangă răsări prin burta marelui sfetnic. Soldaților li se tăie răsuflarea, dar marele sfetnic nu suflă un cuvânt. Doar căzu în genunchi, apoi se prăbuși la pământ.

Stupitu se uită în jur, la soldații care fuseseră de acord să creadă în Ickabog. Îi făcu plăcere să vadă că pe toate chipurile se citea teama. Asta îl făcea să se simtă puternic.

— L-a auzit toată lumea pe marele sfetnic numindu-mă în locul lui înainte de a se pensiona? întrebă el molcom.

Toți soldații dădură din cap că da. Nu făcuseră decât să stea deoparte și să asiste la crimă, se simțeau prea adânc cooptați spre a mai protesta. Singura lor grijă acum era să scape din încăperea aceasta cu viață și să-și protejeze familiile.

— Prea bine atunci, continuă Stupitu. Regele consideră că Ickabogul există, iar eu am să rămân de partea regelui. În calitate de nou mare sfetnic, am să alcătuiesc un plan de apărare a regatului. Pentru toți cei credincioși regelui viața va continua cam la fel ca înainte. Cei împotriva regelui vor suporta pedeapsa cuvenită lașilor și trădătorilor, și anume temnița… sau moartea. Acuma, am nevoie de unul dintre dumneavoastră, domnilor, care să-l ajute pe maiorul Goangă să îngroape trupul dragului nostru mare sfetnic și să se asigure că îl va așeza într-un loc unde să nu poată fi găsit. Ceilalți sunteți liberi să mergeți la familiile voastre și să le spuneți despre primejdia care amenință scumpa noastră țară, Cornucopia.

Capitolul 19

Domnița Eslanda

Stupitu porni spre temnița de la subsol. Odată Heringos dispărut, nimic nu-l mai putea opri să-i ucidă pe cei trei soldați. Avea de gând să-i împuște chiar el. O să aibă destul timp după aceea să inventeze o poveste. Poate că avea să le pună cadavrele chiar în pivnița unde erau păstrate giuvaierele coroanei și să pretindă că încercaseră să le fure.

Însă, tocmai când punea mâna pe ușa care dădea spre temniță, din spatele său se auzi o voce șoptită:

— Bună seara, Lord Stupitu!

Răsucindu-se pe călcâie, dădu cu ochii de domnița Eslanda, cu părul ei negru ca pana corbului, cu chipul ei grav, coborând pe o scară spirală întunecată.

— Sunteți trează la ora aceasta, domniță? spuse Stupitu, înclinându-se în fața ei.

— Da, răspunse domnița Eslanda, cu inima bătându-i nebunește. N-nu am putut adormi și m-am gândit să fac o mică plimbare.

Asta era o minciună. Eslanda dormea buștean în patul ei când fusese trezită din somn de niște bătăi disperate în ușa iatacului ei. Deschizând ușa, dădu cu ochii de Hetty, servitoarea care îi dusese lui Stupitu vinul și care auzise minciuna cu Nobby Năsturel.

Curioasă ce punea Stupitu la cale după povestea despre Nobby Năsturel, Hetty se furișase până în Sala Gărzii și, lipindu-și urechea de ușă, auzise tot ce se petrecuse înăuntru. Când cei trei bravi soldați fuseseră târâți afară din sală, Hetty fugise și se ascunsese, apoi se repezise sus, să o trezească pe domnița Eslanda. Voia să îi ajute pe cei trei soldați care urmau să fie împușcați. Servitoarea nu știa că în taină Eslanda era îndrăgostită de căpitanul Bunescu. Dintre toate doamnele de la curte, Hetty pur și simplu o îndrăgea cel mai mult pe domnița Eslanda și știa că este blândă și inteligentă.

Domnița Eslanda îi îndesă iute în mâini lui Hetty niște galbeni și o sfătui să plece de la palat chiar în noaptea aceea, căci îi era teamă că servitoarea se putea afla în mare primejdie. Apoi, cu mâinile tremurând, domnița Eslanda se îmbrăcă, luă un felinar și porni iute în jos pe scara în spirală de lângă iatacul ei. Nu apucă să ajungă până jos, când auzi glasuri. Stingând felinarul, Eslanda îl ascultă pe Heringos poruncind ca Bunescu, căpitanul, și tovarășii lui să fie duși în temniță în loc să fie împușcați. Din clipa aceea domnița rămăsese ascunsă, având sentimentul că încă nu trecuse primejdia care îi amenința pe cei trei bărbați. Și iată-l, într-adevăr, pe Lord Stupitu îndreptându-se către temniță cu un pistol în mână.

— Marele sfetnic este pe aici? întrebă domnița Eslanda. Mi s-a părut că îi aud glasul adineauri.

— Heringos s-a pensionat, spuse Stupitu. Vă aflați în fața noului mare sfetnic, domniță.

— A, felicitări! zise Eslanda, prefăcându-se încântată, deși era îngrozită. Așadar domnia voastră veți conduce procesul celor trei soldați din temniță, nu-i așa?

 — Sunteți foarte bine informată, domniță Eslanda, răspunse Stupitu, privind-o cu atenție. De unde știți că sunt trei soldați în temniță?

— S-a nimerit să-l aud pe Heringos pomenindu-i, răspunse domnița Eslanda. Sunt trei bărbați care se bucură de mare respect, pare-se. Heringos aprecia că-i tare însemnat să aibă parte de un proces corect. Știu că și regele Fred va fi de acord, deoarece Maiestatea Sa ține foarte mult la popularitatea sa, așa cum se și cuvine – dacă un rege vrea să fie puternic, trebuie să fie iubit.

Domnița Eslanda se prefăcu bine că tot ce o preocupă este simpatia de care se bucură regele, probabil că nouă din zece persoane ar fi crezut-o. Din nefericire însă Stupitu băgă de seamă tremurul din vocea ei și bănui că trebui să fie îndrăgostită de unul dintre cei trei soldați spre a da fuga pe scări în crucea nopții, cu nădejdea de a le salva viețile.

— Mă întreb, spuse el, uitându-se la ea cu atenție, oare de care dintre ei vă pasă atât de mult?

Să fi putut, domnița Eslanda s-ar fi abținut să roșească, dar din păcate nu reuși.

— Nu cred că poate fi Ogden, spuse Stupitu, gândind cu voce tare, e un om prea simplu și, pe de altă parte, e deja însurat. Să fie oare Wagstaff? Un tip amuzant, dar cam predispus la furuncule. Nu, continuă Stupitu încet, cred că acela care vă face să roșiți trebuie să fie arătosul căpitan Bunescu, domniță Eslanda. Dar cum se poate să vă înjosiți chiar într-atâta? Știți că părinții lui au fost brânzari.

— Pentru mine e totuna dacă un om e brânzar sau rege, câtă vreme purtarea-i este vrednică de stimă, spuse Eslanda. Iar regele va fi dezonorat dacă soldații ăștia vor fi împușcați fără judecată, așa că după ce se va deștepta am să-l informez.

Tremurând, domnița Eslanda se răsuci pe călcâie și o luă în sus pe scară. Nu își dădea seama deloc dacă ce spusese era de ajuns pentru a-i salva pe cei trei soldați, iar în noaptea aceea nu puse geană pe geană.

Stupitu rămase încremenit în pasajul rece până îi înghețară picioarele, de mai că nu și le mai simțea. Încerca să hotărască ce era de făcut.

Pe de o parte, dorea din toată inima să scape de cei trei soldați, care știau prea multe. Pe de alta, se temea că domnița Eslanda avea dreptate: dacă soldații erau împușcați fără judecată, pe rege avea să dea vina lumea. Apoi Fred o să se înfurie pe Stupitu, ba chiar, cine știe, o să-i ia funcția de mare sfetnic. Dacă se întâmpla una ca asta, aveau să fie spulberate toate visurile de mărire și îmbogățire cu care se legănase Stupitu tot drumul întoarcerii din Mocirlova.

În cele din urmă Stupitu se întoarse și, îndepărtându-se de ușa temniței, se duse la culcare. Se simțea foarte jignit la gândul că domnița Eslanda, cu care cândva nădăjduise să se căsătorească, îl preferase pe feciorul unui brânzar. Suflând în lumânare, Stupitu hotărî că într-o bună zi domnița Eslanda avea să plătească pentru această insultă.

Capitolul 20

Medalii pentru Bucur și Năsturel

A doua zi după ce se trezi din somn și fu informat că marele său sfetnic se pensionase tocmai în acel moment critic în istoria țării, regele Fred se înfurie. Primi cu mare ușurare vestea că Lord Stupitu avea să preia slujba, întrucât Fred știa că Stupitu înțelegea marea primejdie în care se afla regatul.

Deși se simțea mai în siguranță acum, că ajunsese din nou în palatul său, cu zidurile lui înalte și turnurile pe care erau instalate tunuri, cu hersa și cu șanțul de apărare, Fred nu reușea să-și revină din șocul trăit în timpul expediției. Stătea închis în apartamentele sale private și pusese să i se aducă mâncarea pe tăvi de aur. În loc să meargă la vânătoare, măsura în sus și în jos covoarele groase, retrăind îngrozitoarea aventură la care participase în nord și întâlnindu-i doar pe cei mai buni doi prieteni ai lui, care aveau grijă să-i mențină vii temerile.

În cea de-a treia zi de la întoarcerea lor din Mocirlova, Stupitu intră în apartamentele private ale regelui cu o mutră sumbră și îl anunță că soldații care fuseseră trimiși înapoi la mlaștină să afle ce s-a întâmplat cu soldatul Nobby Năsturel nu mai găsiseră nimic altceva decât pantofii plini de sânge ai lui Năsturel, o singură potcoavă și câteva ciolane bine roase de carne.

Regele se albi la față și se prăbuși pe o canapea din satin.

— Vai! Groaznic, groaznic!… Soldatul Năsturel… Adu-mi aminte, care era Năsturel?

— Tânăr, cu pistrui, unicul fiu al unei văduve, spuse Stupitu. Cel mai nou recrut din Garda Regală. Un băiat atât de promițător… Cu adevărat tragic… Și, ce este mai rău, de când cu Bucur și Năsturel, Ickabogul a prins gust de carne de om, exact așa cum a prevăzut Maiestatea Voastră. Este absolut uimitor, dacă mă pot exprima așa, cum a intuit Maiestatea Voastră pericolul încă de la bun început.

— D-dar ce-i de făcut acum, Stupitule? Dacă i se face monstrului de vânat și alți oameni?…

— Lăsați treaba asta în seama mea, Maiestate! zise Stupitu pe un ton liniștitor. Eu sunt sfetnicul, doar știți, și zi și noapte mă ocup doar de siguranța regatului.

— Mă bucur foarte mult că Heringos te-a numit succesorul lui, Stupitule, spuse Fred. Ce m-aș face fără tine?

— Aiurea, Maiestatea Voastră! Este o onoare să mă aflu în slujba unui rege atât de cumsecade. Acum, trebuie să discutăm despre înmormântarea de mâine. Intenția noastră este de a îngropa ce a mai rămas din Năsturel alături de maiorul Bucur. Va fi un eveniment oficial, știți, cu toată pompa și ceremonialul, și cred că ar fi o dovadă de iscusință dacă le-ați oferi rudelor celor doi decedați Medalia pentru Vitejie Excepțională în Lupta împotriva Necruțătorului Ickabog.

— O, există și o medalie? se miră Fred.

— Firește că există, sire. Și apropo, încă nu ați primit-o pe cea a domniei voastre.

Și, dintr-un buzunar interior, Stupitu scoase o minunată medalie de aur, mare aproape cât o farfurioară. Pe medalie era gravat un monstru cu ochi roșii, lucioși, înfruntat de un bărbat chipeș, musculos, cu o coroană pe cap. Medalia atârna de o panglică stacojie din catifea.

— E a mea? întrebă regele, făcând ochii mari.

-Bineînțeles, sire! spuse Stupitu. Nu Maiestatea Voastră și-a înfipt spada în gâtul scârbos al monstrului? Ne amintim cu toții cum a fost, sire!

Regele Fred își trecu degetele peste medalia grea din aur. Cu toate că nu spunea nimic, în sufletul lui se dădea o luptă.

În mintea lui Fred sinceritatea glăsui cu voce înceată, dar limpede: „Nu așa s-a întâmplat! Știi și tu că nu așa a fost. Ai văzut Ickabogul prin ceață, dar ai scăpat sabia din mână și ai zbughit-o la fugă. Nu ți-ai înfipt sabia în el. N-ai ajuns niciodată destul de aproape pentru asta.”

Dar lașitatea lui Fred, trâmbiță lăudăroasă mai tare decât sinceritatea lui: „Deja ai convenit cu Stupitu că așa s-a întâmplat! O să te faci de tot râsul dacă o să recunoști că ai luat-o la sănătoasa!”

Iar vanitatea lui Fred vorbea mai tare decât celelalte: „În definitiv, eu am condus expediția împotriva Ickabogului! Eu l-am zărit primul! Merit medalia asta, și ea va arăta splendid pe fondul negru al costumului de înmormântare.

Deci Fred spuse:

— Da, Stupitule, totul s-a petrecut exact așa cum zici. Dar firește, noi nu ne batem cu pumnul în piept.

— Modestia Maiestății Voastre este legendară, răspunse Stupitu, făcând o plecăciune prelungă, ca să-și ascundă rânjetul răutăcios.

Ziua următoare fu declarată zi de doliu național în onoarea victimelor Ickabogului. Grămezi-grămezi, oamenii se înșirară de-a lungul străzilor ca să vadă sicriul maiorului Bucur și al soldatului Năsturel trecând în căruțe trase de cai negri cu panaș.

Regele Fred venea în spatele celor două sicrie, călare pe un cal negru ca tăciunele, cu Medalia pentru Vitejie Excepțională în Lupta împotriva Necruțătorului Ickabog săltându-i pe piept și reflectând lumina soarelui atât de puternic, încât orbea poporul. În urma regelui mergeau pe jos doamna Bucur împreună cu Bert, de asemenea îmbrăcați în negru, iar în spatele lor venea tânguindu-se de mama focului o bătrână cu o perucă roșcată, care le fu prezentată tuturor drept doamna Năsturel, mama lui Nobby.

— Vai, Nobby al meu! se văicărea ea cum pășea. Vai, lua-te-ar benga, Ickaboage, cumplitule, cum l-ai omorât pe Nobbiț-al meu!

Cele două sicrie fură coborâte în gropi iar imnul național fu intonat de gorniștii regelui. Sicriul lui Năsturel era deosebit de greu, deoarece fusese umplut cu cărămizi. Doamna Năsturel, cu înfățișarea ei excentrică, boci și îl blestemă din nou pe Ickabog în vreme ce zece bărbați, asudând din greu, coborau sicriul fiului ei în pământ. Doamna Bucur și Bert plângeau încetișor.

Apoi regele Fred chemă rudele îndoliate în față spre a le înmâna medaliile celor doi bărbați. Stupitu nu fusese dispus să cheltuie pe Bucur și pe imaginarul Năsturel la fel de mult cât cheltuise pe rege, așa că medaliile acestora erau făcute din argint, nu din aur. Ieși totuși o ceremonie impresionantă, mai ales că doamna Năsturel, copleșită, se aruncă la pământ și sărută cizmele regelui.

Doamna Bucur și Bert se întoarseră acasă de la înmormântare pe jos, iar mulțimea se dădu în lături, făcându-le loc să treacă. O singură dată se opri doamna Bucur, când vechiul ei prieten, domnul Huluban, ieși din mulțime să îi spună că este alături de ei. Cei doi se îmbrățișară. Margareta vru să-i spună ceva lui Bert, dar toată lumea se uita la ei, și nu reuși nici măcar să-l privească în ochi, fiindcă Bert, încruntat, se uita în jos. Până să apuce să-și dea seama ce se întâmpla, tatăl ei îi dădu drumul doamnei Bucur din brațe, iar Margareta rămase uitându-se cum cel mai bun prieten al ei se îndepărtează și dispare împreună cu mama lui.

Ajungând înapoi acasă, doamna Bucur se aruncă pe pat cu fața în jos și hohoti și iar hohoti. Bert încercă să o liniștească, dar nu îi reuși deloc, așa că duse medalia tatălui lui în camera sa și o așeză deasupra șemineului.

Abia când se dădu puțintel înapoi să o vadă mai bine își dădu seama că așezase medalia tatălui lui alături de Ickabogul din lemn pe care i-l cioplise domnul Huluban cu atât de mult timp în urmă. Până în acea clipă, Bert nu făcuse nicio legătură între Ickabogul de jucărie și felul în care murise tatăl lui.

Acum însă apucă jucăria de lemn de pe poliță, o puse pe podea, luă un vătrai și izbi în Ickabog până nu mai rămaseră din el decât niște așchii. Pe urmă luă rămășițele jucăriei sfărâmate și le azvârli în foc. Uitându-se la flăcările tot mai înalte cum jucau în vatră, își jură că într-o zi, când va fi destul de mare, îl va omorî pe Ickabog, răzbunându-se pe monstrul ce-i ucisese tatăl.

Capitolul 21

Profesorul Tenșeală

În dimineața de după înmormântare, Stupitu bătu la ușa apartamentului regelui și intră, aducând cu sine o grămadă de suluri, pe care le lăsă să cadă pe masa la care ședea regele.

— Stupitule, prăjiturile astea nu sunt la fel de bune ca de obicei, zise Fred, care încă purta Medalia pentru Vitejie Excepțională în Lupta împotriva Necruțătorului Ickabog și își pusese un costum stacojiu, să o scoată în evidență.

— Îmi pare rău să aud asta, Maiestatea Voastră, spuse Stupitu. M-am gândit că ar fi bine să-i dăm văduvei lui Bucur câteva zile libere de la slujbă. Acestea sunt făcute de cofetarul-șef adjunct.

— Ei bine, sunt tari, zise Fred, punând jumătate dintr-o Tartă-nzorzonată înapoi pe farfurie. Și sulurile astea ce sunt?

— Acestea, sire, sunt sugestii pentru îmbunătățirea sistemului de apărare a regatului împotriva Ickabogului, răspunse Stupitu.

— Excelent, excelent! încuviință regele Fred, mutând prăjiturelele și ceainicul deoparte, ca să facă mai mult loc pe masă, iar Stupitu își trase un scaun mai aproape.

— Primul lucru care trebuie făcut, Maiestate, este să aflăm cât mai multe informații cu putință despre Ickabog, să ne dăm seama mai ușor cum poate fi înfrânt.

— Da, bine, dar cum anume, Stupitule? Monstrul ăsta este un mister! Atâta amar de vreme toată lumea a crezut că este doar o închipuire!

— Aici, să-mi fie cu iertare, greșește Maiestatea Voastră, zise Stupitu. În urma unor neobosite cercetări, am reușit să-l găsesc pe cel mai de seamă expert în problema Ickabogului din toată Cornucopia. Lord Clapon așteaptă împreună cu el în hol. Cu permisiunea Maiestății Voastre…

— Adu-l înăuntru, haide, adu-l înăuntru! spuse Fred, încântat.

Stupitu ieși din încăpere și reveni degrabă cu Lord Clapon și cu un bătrânel cu părul alb ca neaua și cu niște ochelari cu lentile așa de groase, că ochii că îi dispăruseră aproape cu totul îndărătul lor.

— Sire, acesta este profesorul Tenșeală, îl prezentă Clapon.

Omulețul, ce semăna cu o cârtiță, făcu o plecăciune adâncă în fața regelui.

— Ceea ce nu știe dumnealui despre Ickabogi nu merită știut! adăugă Clapon.

— Cum se face că n-am auzit de dumneata până acum, profesore Tenșeală? întrebă regele, căruia îi trecu prin minte că, dacă ar fi știut că Ickabogul este destul de adevărat ca să aibă un expert propriu, n-ar fi pornit în veci în căutarea lui.

— Trăiesc destul de retras, Maiestatea Voastră, zise profesorul Tenșeală, făcând încă o plecăciune. Atât de puțini oameni cred în Ickabog, încât m-am obișnuit să țin ce știu numai pentru mine.

Regele Fred fu mulțumit de răspunsul lui, iar Stupitu se simți ușurat, căci profesorul Tenșeală nu era cu nimic mai real decât soldatul Nobby Năsturel sau bătrâna văduvă Năsturel cea cu peruca roșcată, care se văicărise atâta la înmormântarea lui Nobby. Adevărul era că, dedesubtul perucilor și al ochelarilor, profesorul Tenșeală și văduva Năsturel erau una aceeași persoană: majordomul lordului Stupitu, pe nume Otto Vălmășeanu, care se și îngrijea de moșia lui Stupitu cât timp acesta locuia la palat. La fel ca stăpânul său, Vălmășeanu ar fi făcut orice pentru galbeni, și fusese de acord să-i întruchipeze atât pe văduvă, cât și pe profesor, în schimbul a o sută de ducați.

— Ei, ce ne poți spune despre Ickabog, profesore Tenșeală? întrebă regele.

— Păi, să vedem, răspunse pretinsul profesor, instruit de Stupitu ce să zică. Este înalt cât doi cai…

— Dacă nu chiar mai înalt, îl întrerupse Fred, în coșmarurile căruia, de la întoarcerea din Mocirlova încoace, apărea mereu un Ickabog gigantic.

— Cum zice Maiestatea Voastră, dacă nu chiar mai înalt, conveni Tenșeală. Eu aș aprecia că un Ickabog de mărime mijlocie ar fi înalt cât doi cai, dar exemplarele masive ar putea ajunge la înălțimea a… să vedem…

— Doi elefanți, sugeră regele.

— Doi elefanți! conveni Tenșeală. Și cu ochi ca niște felinare…

— Sau ca două glooburi de foc strălucitoare, îi sugeră regele.

— Exact aceasta este imaginea pe care voiam să o descriu, sire! spuse Tenșeală.

— Și monstrul știe într-adevăr să vorbească pe limba omenească? întrebă Fred, în coșmarurile căruia, furișându-se pe străzi întunecate către palat, monstrul tot șoptea: „Regele… Îl vreau pe rege… Unde ești, regișorule?”

— Da, categoric! zise Tenșeală, făcând încă o plecăciune. Bănuim că Ickabogul a învățat să vorbească limba omenească luând prizonieri oameni. Înainte de a le scoate măruntaiele și de a-i înfuleca, credem că își obligă victimele să-i dea lecții de engleză.

— Pe toți sfinții din cer, ce sălbăticie! șopti Fred pălind.

— Ba mai mult, plusă Tenșeală, Ickabogul are o memorie vastă și răzbunătoare. Dacă vreo victimă se dovedește mai inteligentă decât el – așa cum ați făcut-o Maiestatea Voastră, sire, scăpând din ghearele lui ucigașe –, iese uneori pe furiș din mlaștină sub acoperirea nopții și își atacă victimele în somn.

Mai palid decât glazura albă ca zăpada de pe Tarta-nzozonată mâncată pe jumătate, Fred rosti răgușit:

— Și ce-i de făcut? Nu mai am scăpare!

— Nici gând, Maiestatea Voastră! spuse Stupitu încurajator. Am gândit eu o sumă de măsuri pentru a vă proteja.

Și zicând aceasta, Stupitu apucă unul dintre sulurile de hârtie pe care le adusese cu el și-l desfășură pe masă, aproape acoperind-o. Pe hârtie era un desen colorat, înfățișând un monstru care semăna cu un dragon. Era uriaș și hâd, avea solzi groși, negri, ochi albi strălucitori, o coadă cu un țep veninos în vârf, o gură plină de colți, destul de cuprinzătoare cât să înghită un om cu totul, și gheare lungi, ascuțite ca niște lame.

— Există câteva probleme ce trebuie depășite când te aperi de un Ickabog, spuse profesorul Tenșeală, și luând în mână un băț scurt, arătă pe rând spre colții, spre ghearele și spre coada veninoasă a Ickabogului. Dar cea mai grea provocare este că uciderea unui Ickabog face să iasă alți doi Ickabogi din cadavrul lui.

— Nu se poate! zise Fred cu voce pierită.

— Ba da, Maiestatea Voastră, răspunse Tenșeală. Eu am studiat toată viața mea monstrul și, vă pot încredința, concluziile mele sunt corecte.

— Probabil că Maiestatea Voastră își amintește că, în multe povești mai vechi despre Ickabog, era menționat acest lucru curios, se băgă în vorbă și Stupitu, care ținea neapărat ca regele să creadă în această anume trăsătură a Ickabogului, căci mare parte din planul lui se baza pe asta.

— Dar pare așa de… așa de neverosimil! spuse Fred slab.

— Într-adevăr, pare neverosimil la prima vedere, nu-i așa, sire? întări Stupitu, făcând încă o plecăciune. În realitate însă, este una dintre acele idei extraordinare, de necrezut, pe care nu le pot pricepe decât oamenii cei mai ageri la minte, pe când oamenii de rând – prostănacii, sire –, când aud despre așa ceva, chicotesc și își bat joc de ea.

Fred se uită de la Stupitu la Clapon, apoi la profesorul Tenșeală; toți trei păreau să aștepte ca el să demonstreze cât e de ager la minte, iar el, firește, nu voia să pară un prostănac, așadar zise:

— Da… Păi, dacă așa zice profesorul, pentru mine e de ajuns… Dar dacă monstrul se transformă în doi monștri de fiecare dată când moare, atunci cum poate fi omorât?

— Ei, în prima fază a planului nostru, nu îl omorâm, spuse Stupitu.

— Nu? se descurajă Fred.

Stupitu desfășură al doilea sul de hârtie, înfățișând o hartă a Cornucopiei. Partea cea mai din nord era acoperită de un desen înfățișând un Ickabog gigantic. De-a lungul marginii întinsei mlaștini se vedeau o sută de mici siluete omenești cu săbii în mână, schițate din câteva linii. Fred se uită cu atenție, încercând să-și dea seama dacă vreuna dintre siluete are coroană pe cap și constată cu ușurare că nu.

— După cum poate vedea Maiestatea Voastră, prima noastră propunere este o brigadă specială de apărare împotriva Ickabogului. Bărbații aceștia vor patrula pe marginea Mocirlovei, având grijă ca Ickabogul să nu iasă din mlaștină. Costurile cu o astfel de brigadă, cuprinzând uniformele, armele, caii, soldele, instrucția, cazarea, masa, concediile de boală, sporul de periculozitate, cadourile pentru aniversări și medaliile, le estimăm cam la zece mii de ducați de aur.

— Zece mii de ducați? repetă regele Fred. Asta înseamnă o grămadă de galbeni. Dar, dacă e vorba de protecția mea, vreau să zic dacă e vorba de apărarea Cornucopiei…

— Zece mii de ducați pe lună nici nu este mult, sfârși Stupitu.

— Zece mii pe lună! scânci Fred.

— Da, sire, răspunse Stupitu. Dacă dorim să apărăm regatul așa cum trebuie, cheltuiala va fi considerabilă. Însă dacă Maiestatea Voastră consideră că ne-am putea descurca cu mai puține arme…

— Nu, nu! N-am zis asta…

— Firește, nu ne așteptăm ca Maiestatea Voastră să suporte cheltuiala integral, continuă Stupitu.

— Nu? făcu Fred, deodată mai optimist.

— A, nu, sire! Ar fi foarte nedrept. În definitiv, toată țara va beneficia de pe urma Brigăzii de Apărare împotriva Ickabogului. Vă sugerez să impunem o taxă de Ickabog. Vom cere ca fiecare gospodărie din Cornucopia să plătească un ducat de aur pe lună. Desigur, asta va însemna și recrutarea și instruirea a numeroși noi perceptori, dar dacă ridicăm suma la doi ducați, vom acoperi și costurile cu aceștia.

— Admirabil, Stupitule! zise regele Fred. Grozavă minte ai! Păi, doi ducați pe lună… oamenii nici măcar nu vor băga de seamă suma asta.

Capitolul 22

Casa fără drapele

Așadar, se percepu o taxă de doi ducați din aur pe fiecare gospodărie din Cornucopia, spre a apăra țara de Ickabog. Perceptorii deveniră prezențe obișnuite pe străzile din Cornucopia. Pe spatele uniformelor lor negre erau vopsiți niște ochi enormi, albi, holbați, asemeni unor felinare. Aceștia erau meniți să le amintească tuturor pentru ce era taxa aceea, însă prin cârciumi oamenii șușoteau că aceia erau ochii lordului Stupitu veghind ca toată lumea să achite taxa.

După ce se adunară destul de mulți galbeni, Stupitu hotărî să înalțe și o statuie în amintirea uneia dintre victimele Ickabogului, să le reamintească oamenilor cât de feroce era dihania. La început Stupitu plănuise o statuie a maiorului Bucur, dar spionii săi de prin cârciumile din Ecleria îl informară că povestea soldatului Năsturel prinsese mult mai bine la public. Tânărul și viteazul Năsturel, cel care se oferise să pornească în galop în miez de noapte ca să ducă vestea despre moartea maiorului, dar sfârșise el însuși în ghearele Ickabogului, era perceput în general ca o figură tragică, nobilă, meritând o statuie frumoasă. Pe de altă parte, maiorul Bucur se părea că murise accidental, aventurându-se necugetat prin mlaștina învăluită de ceață, pe întuneric. De fapt, bețivanii din Ecleria îi purtau chiar pică lui Bucur, întrucât din pricina lui fusese nevoit să-și riște viața Nobby Năsturel.

Încântat să se supună dispoziției publicului, Stupitu comandă să se facă o statuie înfățișându-l pe Nobby Năsturel, și o așeză în mijlocul celei mai mari piețe publice din Ecleria. Năsturel fu imortalizat galopând înapoi către Orașul-din-oraș, călare pe un bidiviu superb, cu mantia din bronz fluturând în vânt în urma lui și cu o expresie hotărâtă pe chipul de copilandru. Depunerea de flori în jurul soclului statuii în fiecare duminică deveni o modă. O tânără destul de oarecare, care depunea flori la statuie în fiecare zi din săptămână, pretindea că fusese iubita lui Nobby Năsturel.

Stupitu hotărî să cheltuie niște galbeni și pe un plan cu care să-i distragă regelui atenția, căci Fred încă era prea speriat ca să iasă la vânătoare, în caz că vreun Ickabog s-ar fi furișat spre sud și s-ar fi năpustit asupra lui în pădure. Plictisindu-se să-l mai amuze pe Fred, Stupitu și Clapon urziră un plan.

— Avem nevoie de un portret al Maiestății Voastre luptându-vă cu Ickabogul, sire! Asta cere poporul!

— Chiar așa? întrebă regele, jucându-se cu nasturii hainei, care în ziua aceea erau din smaralde.

Fred își aminti cum, în ziua când încercase pentru prima oară uniforma de luptă, nutrise ambiția de a fi pictat cum îl ucide pe Ickabog. Ideea lui Stupitu îi surâse tare mult, ca urmare petrecu următoarele două săptămâni alegând și probând o nouă uniformă, întrucât aceea veche era prea pătată de noroi, și așteptând după o altă spadă bătută în pietre scumpe în locul celei dinainte. Pe urmă Stupitu angajă cel mai bun pictor portretist din Cornucopia, pe Malik Măscărețu, iar Fred îi poză săptămâni de-a rândul pentru un portret destul de mare cât să acopere un perete întreg din Sala Tronului. În spatele lui Măscărețu se aflau încă cincizeci de pictori, mai puțin cunoscuți, care făceau cópii după tabloul lui, obținându-se variante de dimensiuni reduse ale tabloului care urmau a fi trimise în toate orașele, târgurile și satele din Cornucopia.

În vreme ce era pictat, regele îi întreținea pe Măscărețu și pe ceilalți pictori povestindu-le strașnica lui bătălie cu monstrul și, cu cât o zicea mai abitir, cu atât era mai încredințat că așa se și întâmplase în realitate. Toate acestea îl ținură pe Fred ocupat și fericit, lăsându-le lui Stupitu și lui Clapon cale liberă să conducă țara și să își împartă între ei în fiecare lună cufere întregi cu galbeni, care apoi, în miez de noapte, erau trimise la moșiile de la țară ale celor doi lorzi.

Dar, m-ați putea întreba, ce s-a întâmplat cu cei unsprezece consilieri care lucraseră împreună cu Heringos? Nu li se părea ciudat că marele sfetnic își dăduse demisia în miezul nopții și de atunci nu mai fusese văzut niciodată? Nu au pus întrebări când, trezindu-se dimineață, l-au găsit pe Stupitu în locul lui Heringos? Și, mai presus de toate: oare ei credeau în Ickabog?

Ei bine, toate aceste întrebări sunt îndreptățite și am să răspund la ele chiar acum.

De bună seamă consilierii murmuraseră între ei că n-ar fi trebuit să i se îngăduie lui Stupitu să preia funcția de mare sfetnic fără un vot cum se cuvine. Unul sau doi dintre ei se gândiră chiar să înainteze o plângere către rege. Hotărâră totuși să nu facă asta, din simplul motiv că le era frică.

Vedeți voi, în piețele publice din toate orașele și satele Cornucopiei fuseseră transmise decrete regale, toate scrise de Stupitu și semnate de rege. A pune la îndoială hotărârile regelui era un act de trădare, a sugera că Ickabogul nu există era o trădare, a pune la îndoială necesitatea taxei pe Ickabog era o trădare și a nu achita doi ducați pe lună era o trădare. De asemenea, exista o recompensă de zece ducați dacă denunțai pe cineva care spunea că nu există Ickabogi.

Consilierilor le era frică să nu fie acuzați de trădare. Nu aveau chef să fie aruncați în temniță. Era mult mai plăcut să trăiască mai departe în încântătoarele conace care le erau atribuite în calitate de consilieri și să poarte în continuare roba de consilier, care le permitea să intre în față la cozile din patiserii ori cofetării.

Așa că au aprobat toate cheltuielile cu Brigada de Apărare împotriva Ickabogului, ai cărei membri purtau niște uniforme verzi, care, zicea Stupitu, îi camuflau mai bine printre ierburile din mlaștină. În curând Brigada deveni o prezență obișnuită, defilând pe străzile din toate orașele importante ale Cornucopiei.

Poate că se mai întrebau câte unii de ce umblau membrii Brigăzii călare pe străzi, salutând poporul, în loc să stea sus, în nord, acolo unde se presupunea că trăiește monstrul, dar aceștia își țineau gândurile pentru ei înșiși. Între timp, cei mai mulți concetățeni ai lor se întreceau să-și demonstreze credința ferventă în Ickabog, punându-și în ferestre câte o copie ieftină a tabloului înfățișându-l pe regele Fred în luptă cu Ickabogul și atârnându-și pe uși pancarte făcute din lemn, pe care erau înscrise mesaje cum ar fi SUNT MÂNDRU CĂ PLĂTESC TAXA DE ICKABOG și JOS CU ICKABOGUL, SUS REGELE! Unii părinți chiar își învățau copiii să facă o plecăciune sau o reverență în fața perceptorilor.

Locuința familiei Bucur era împodobită cu atât de multe inscripții anti-Ickabog, că de-abia se vedea cum arăta casa dedesubtul lor. Bert reîncepuse în sfârșit să meargă la școală, dar, spre dezamăgirea Margaretei, își petrecea toate pauzele împreună cu Roderick Goangă, vorbind tot timpul despre cum o să se înscrie ei în Brigada de Apărare împotriva Ickabogului și cum vor stârpi monstrul. Margareta nu se simțise niciodată mai singură și se întreba dacă lui Bert îi era dor de ea vreun pic.

Casa Margaretei era singura din Orașul-din-oraș care nu avea pe ea niciun drapel și nicio pancartă în sprijinul taxei de Ickabog. Tatăl ei o chema înăuntru ori de câte ori trecea Brigada de Apărare împotriva Ickabogului, în loc să o îndemne să iasă iute în grădină și să ovaționeze brigada, așa cum făceau copiii vecinilor lor.

Lord Stupitu băgă de seamă că de pe căsuța de lângă cimitir lipseau drapelele și pancartele și își notă acest fapt undeva în mintea lui cea șireată, acolo unde aduna informațiile care s-ar fi putut dovedi de folos într-o bună zi.

Capitolul 23

Judecata

Sunt convinsă că nu ați uitat de cei trei bravi soldați închiși în temniță fiindcă refuzau să creadă atât în Ickabog, cât și în Nobby Năsturel.

Ei bine, nici Stupitu nu uitase de ei. Din noaptea în care îi aruncase în pușcărie se tot gândea cum să facă să scape de ei fără ca vina pentru asta să cadă pe el. Ultima idee era să le pună otravă în supă și după aceea să spună că au murit de moarte bună. Încă încerca să hotărască care ar fi fost cea mai bună otravă, când apărură la porțile palatului câteva dintre rudele celor trei soldați, cerând să vorbească cu regele. Ba, și mai rău, cu ei se afla domnița Eslanda, iar Stupitu bănuia în sinea lui că ea și pusese la cale totul.

 În loc să îi ducă în fața regelui, Stupitu dădu poruncă să fie conduși în noul și splendidul birou al marelui sfetnic, unde îi pofti politicos să ia loc.

— Vrem să știm când va avea loc procesul băieților noștri, ziaw fratele soldatului Ogden, care avea o fermă de porci undeva pe lângă Jambonești.

— Îi țineți încarcerați de luni de zile deja, spuse mama soldatului Wagstaff, care era cârciumăreasă într-un local din Ieroboam.

— Și cu toții am vrea să știm de ce sunt acuzați, zise domnița Eslanda.

— Sunt acuzați de trădare, răspunse Stupitu, trecându-și batista parfumată pe sub nas, cu ochii la cel cu ferma de porci.

Fermierul era foarte curat, dar Stupitu încerca să-l facă să se simtă prost și, regret să o spun, îi și reușea.

— Trădare? repetă doamna Wagstaff uluită. Dar supuși mai credincioși regelui decât aceștia trei nu s-ar putea găsi în toată țara!

Ochii vicleni ai lui Stupitu scrutară rudele îngrijorate, care își iubeau – era limpede – frații și fiii, trecând apoi la domnița Eslanda, al cărei chip trăda o neliniște. În minte îi fulgeră o idee strălucită. Nu-i venea să creadă că nu îi trecuse prin minte gândul ăsta mai înainte! Nu era nevoie să îi otrăvească pe cei trei soldați! Tot ce trebuia să facă era să le distrugă reputația.

— Ai voștri vor fi duși la judecată mâine, răspunse el, ridicându-se în picioare. Procesul va avea loc în cea mai mare piață din Ecleria, deoarece vreau să audă cât mai multă lume ce au de spus. Ziua bună, doamnelor și domnilor!

Și, cu un zâmbet răutăcios și o plecăciune, Stupitu o și luă pe scări în jos către temniță, lăsând în urmă rudele uluite.

Cei trei soldați erau mult mai slabi decât ultima oară când îi văzuse Stupitu, și cum nu se putuseră bărbieri și spăla cum se cuvine, arătau ca vai de lume.

— Bună dimineața, domnilor! spuse vioi Stupitu, gardianul beat picotind într-un colț. Am vești bune! Mâine veți fi duși la judecată.

— Și de ce anume suntem acuzați? întrebă căpitanul Bunescu bănuitor.

— Am mai discutat despre asta, Bunescule, răspunse Stupitu. Ați văzut monstrul în mlaștină și ați luat-o la fugă, în loc să rămâneți pe loc și să-l apărați pe regele vostru. După care, ca să vă ascundeți lașitatea, ați afirmat că monstrul nu există. Asta este trădare.

— Ba este o minciună sfruntată! zise Bunescu, cu voce joasă. Fă ce vrei cu mine, Stupitule, dar eu am să spun adevărul!

Ceilalți doi soldați, Ogden și Wagstaff, dădură din cap că sunt de acord cu căpitanul.

— Nu v-o fi păsând ce-am să vă fac vouă, spuse Stupitu zâmbind, dar ce vă faceți cu familiile voastre? Ar fi îngrozitor, Wagstaff, dacă maică-ta, cârciumăreasa, ar aluneca în timp ce coboară în pivniță și și-ar face țeasta fărâme, nu? Sau, Ogden, cum ar fi dacă frate-tu, ăla cu ferma de porci, s-ar înfige din greșeală în propria lui coasă ori ar fi înfulecat de propriii lui porci? Sau (iar aici Stupitu vorbi în șoaptă, apropiindu-se de zăbrele, cu ochii țintă la Bunescu) dacă domnița Eslanda ar avea un accident de călărie și și-ar frânge gâtul cel delicat?

Vedeți voi, Stupitu credea că domnița Eslanda era iubita căpitanului Bunescu. Nu-i trecuse prin minte nicio clipă că o femeie ar putea încerca să-l apere pe un bărbat cu care nu a schimbat nicio singură vorbă.

Căpitanul Bunescu se miră de ce naiba îl amenința Lord Stupitu pe el cu moartea domniței Eslanda. Era drept că i se părea a fi cea mai drăgălașă doamnă din tot regatul, dar gândul acesta îl ținuse doar pentru el, doar feciorii de brânzari nu se însurau cu doamnele de la curte.

— Dar ce are domnița Eslanda de-a face cu mine? întrebă el.

— Nu te preface, Bunescule! se oțărî la el marele sfetnic. Am văzut-o eu cum roșește când aude numele tău. Ce, crezi că sunt prost? Domnița a făcut tot ce i-a stat în putință să te apere și, trebuie să recunosc, ei îi datorezi că încă ești în viață. Însă ea va plăti dacă mâine te apuci să spui orice alt adevăr decât adevărul meu. Ea ți-a salvat viața, Bunescule. Tu vrei să o sacrifici pe a ei?

De surpriză, Bunescu rămase fără cuvinte. Gândul că domnița Eslanda ar putea fi îndrăgostită de el era atât de minunat, că aproape eclipsă amenințările lui Stupitu. Apoi căpitanul își dădu seama că, spre a-i salva Eslandei viața, a doua zi trebuia să mărturisească în fața tuturor că e un trădător, ceea ce de bună seamă ar fi ucis orice urmă de iubire pentru el în sufletul domniței.

După cum păliseră cei trei bărbați, Stupitu își dădu seama că amenințările lui avuseseră efect.

— Curaj, domnilor! zise el. Sunt sigur că dacă mâine spuneți adevărul, celor dragi vouă n-o să li se întâmple niciun accident nefericit.

În toată capitala au fost lipite afișe prin care se anunța procesul, iar în ziua următoare o mulțime enormă de oameni se îmbulzi în cea mai mare piață din Ecleria. Fiecare dintre cei trei bravi soldați urcă pe rând pe un podium din lemn, sub privirile prietenilor și ale familiilor lor, și unul câte unul mărturisiră că se întâlniseră cu Ickabogul în mlaștină și că o luaseră la fugă ca niște lași, în loc să îl apere pe rege.

Lumea îi huidui pe cei trei soldați atât de tare, încât nu se mai auzi ce spuse judecătorul, Lord Stupitu. În orice caz, în tot timpul cât Stupitu citi sentința (închisoare pe viață în temnița din subsolul palatului), căpitanul Bunescu se uită fix în ochii domniței Eslanda, care urmărea desfășurarea procesului de undeva de sus, din tribune, alături de celelalte doamne de la curte. Uneori doi oameni pot să-și spună mai mult dintr-o privire decât își pot spune alții prin cuvinte într-o viață întreagă. N-am să vă zic tot ce și-au spus domnița Eslanda și căpitanul Bunescu din ochi, dar de acum domnița știa că el îi împărtășește sentimentele, iar căpitanul află, chiar dacă urma să-și petreacă restul zilelor în temniță, că domnița Eslanda știa că nu este vinovat.

Cei trei prizonieri au fost scoși de pe podium în lanțuri, în vreme ce mulțimea a aruncat în ei cu varză, apoi s-a împrăștiat, vociferând. Mulți credeau că Lord Stupitu ar fi trebuit să-i condamne pe trădători la moarte, iar Stupitu, întorcându-se în palat, jubilă în sinea lui – întotdeauna cel mai bine este să pari un om rezonabil, dacă este cu putință.

Domnul Huluban urmărise procesul din mulțime, mai din spate. El nu îi huiduise pe cei trei soldați, nici nu o adusese cu el pe Margareta, ci o lăsase cioplind ceva în atelier. Îndreptându-se spre casă, adâncit în gândurile lui, domnul Huluban o văzu pe mama lui Wagstaff. O șleahtă de puști se țineau pe stradă după biata femeie care plângea și o huiduiau, aruncând în ea cu legume.

— Mai țineți-vă mult după femeia asta și-o să aveți de-a face cu mine! le strigă domnul Huluban puștilor, care, văzând cât de mare era tâmplarul, se făcură nevăzuți.

Capitolul 24

Prâsnelul

Margareta împlinea în curând opt ani, așa că hotărî să-l invite pe Bert Bucur la un ceai.

De la moartea tatălui lui Bert încoace, între ei doi parcă se înălțase un zid gros de gheață. Bert stătea mereu împreună cu Roderick Goangă, care era foarte mândru că printre prietenii lui se număra și fiul unei victime a Ickabogului. Dar ziua de naștere a Margaretei, care cădea cu trei zile înaintea zilei lui Bert, avea să fie o ocazie de a afla dacă ei doi își puteau relua prietenia. Margareta îl rugă deci pe tatăl ei să-i scrie un răvaș doamnei Bucur, prin care să îi invite pe ea și pe fiul ei la ceai. Spre încântarea Margaretei, prin răvașul care sosi ca răspuns, invitația era acceptată, așa încât, chiar dacă la școală Bert tot nu vorbea cu ea, Margareta nădăjduia că lucrurile aveau să se dreagă de ziua ei.

Cu toate că era bine plătit ca tâmplar al regelui, chiar și domnul Huluban simțea la buzunar taxa de Ickabog, prin urmare nu mai cumpăra atât de multe prăjituri pentru el și Margareta, iar lui nu își mai cumpăra vin. Însă, cu ocazia zilei de naștere a Margaretei, domnul Huluban scoase ultima sticlă de vin de Ieroboam pe care o mai avea, iar Margareta își puse laolaltă toți banii economisiți și cumpără, pentru ea și Bert, două Guri de Rai, știind că erau prăjiturile lui preferate.

Petrecerea de ziua Margaretei nu începu bine. Întâi domnul Huluban propuse un toast în amintirea maiorului Bucur, iar doamna Bucur plânse. Apoi toți patru luară loc la masă, dar niciunul nu găsea vreun subiect de conversație, până când Bert își aduse aminte că îi cumpărase Margaretei un cadou.

Bert văzuse în vitrina unui magazin de jucării un prâsnel, din acela de lumea îi mai zicea și yo-yo, și îl cumpărase, dând pe el toți banii de buzunar pe care îi economisise. Margareta nu mai văzuse niciodată așa ceva, dar Bert îi arătă cum să-l folosească, Margareta deveni iute chiar mai pricepută decât el, doamna Bucur și domnul Huluban băură din vinul spumant de Ieroboam, conversația începu să curgă mult mai ușor.

Adevărul era că lui Bert îi fusese tare dor de Margareta, dar nu știuse cum să se împace cu ea, fiindcă Roderick Goangă era mereu cu ochii pe ei. Dar în curând s-au simțit de parcă bătaia din curte nu avusese loc niciodată, iar Margareta și Bert pufneau în râs amintindu-și obiceiul învățătorului lor de a se scobi în nas când credea că nu se uită niciunul dintre copii. Uitate erau toate subiectele dureroase – părinți morți, lupte scăpate de sub control sau regele Fred cel Neînfricat.

Copiii se dovediră mai înțelepți decât cei mari. Domnul Huluban nu mai pusese strop de vin în gură de multă vreme și, spre deosebire de fiica lui, nu a stat să cugete că poate nu era o idee atât de bună să discute cu doamna Bucur despre monstrul care pasămite îl ucisese pe maior. Margareta pricepu gafa tatălui ei abia când el ridică glasul, acoperind râsetele copiilor.

— Bertha, eu atâta zic, aproape strigă domnul Huluban. Există vreo dovadă? Aș vrea să văd o dovadă, asta-i tot!

— Că soțul meu a fost ucis, nu consideri asta o dovadă? zise doamna Bucur, și dintr-odată chipul ei blând deveni amenințător. Și bietul tânăr, Nobby Năsturel?

— Bietul Nobby Năsturel? repetă domnul Huluban. Bietul Nobby Năsturel? Dacă tot ai adus vorba de el, aș vrea niște dovezi despre existența bietului Nobby Năsturel! Cine era? Unde locuia? Unde a dispărut văduva aceea, mama lui cea cu perucă roșcată? Ai cunoscut vreodată o familie Năsturel în Orașul-din-oraș? Și dacă mă obligi să spun asta, spuse domnul Huluban, gesticulând cu paharul de vin, dacă mă obligi să spun asta, Bertha, am să te întreb doar atâta: de ce era atât de greu sicriul lui Nobby Năsturel, dacă tot ce a rămas din el au fost pantofii și o tibie?

Margareta făcu o figură furioasă, încercând să-l facă pe tatăl ei să tacă din gură, dar el nu băgă de seamă. Trăgând încă o dușcă mare de vin, continuă:

— Nu se leagă, Bertha! Nu se leagă! Cine poate să spună – și asta, ține cont, este doar o idee –, cine poate să spună că bietul Bucur nu și-a frânt gâtul căzând, iar Lord Stupitu a prins ocazia de a spune că a fost ucis de Ickabog și de a ne scutura pe toți de o grămadă de galbeni?

Doamna Bucur se ridică încet în picioare. Nu era o femeie înaltă, dar, mânioasă cum era, în momentul acela părea mult mai înaltă decât domnul Huluban.

— Soțul meu, spuse ea șuierând, cu o voce atât de glacială, că Margaretei i se făcu pielea de găină, soțul meu era cel mai bun călăreț din toată Cornucopia. Ar fi putut el cădea de pe cal, cum ți-ai putea tăia tu piciorul cu o secure, Dan Huluban! Numai un monstru enorm l-ar fi putut ucide pe bărbatul meu, iar tu ar trebui să bagi de seamă ce vorbești, pentru că a spune că Ickabogul nu există se întâmplă să fie o trădare!

— Trădare! o luă peste picior domnul Huluban. Zău așa, Bertha, doar n-o să-mi spui că și tu crezi în tâmpenia asta cu trădarea! Păi, acum câteva luni dacă credeai în Ickabog, te lua lumea de nebun, nu de trădător!

— Asta a fost înainte de a se afla că Ickabogul există! țipă doamna Bucur. Bert, mergem acasă!

— Nu, nu! Vă rog nu plecați! exclamă Margareta și, înhățând o cutiuță pe care o dosise dedesubtul unui scaun, alergă în grădină după doamna Bucur și Bert. Bert, te rog! Uite! Am cumpărat Guri de Rai pentru noi. Mi-am dat toți banii de buzunar pe ele!

Margareta nu avea de unde să știe că acum când vedea Guri de Rai lui Bert îi venea în minte imediat ziua când aflase că tatăl său a murit. Ultima Gură de Rai pe care o mâncase fusese în bucătăria regelui, când mama lui îi spusese că sigur ar fi aflat dacă i s-ar fi întâmplat ceva maiorului Bucur.

Cu toate acestea, Bert nu avusese de gând să arunce cadoul Margaretei pe jos. Tot ce vrusese el să facă era să împingă prăjiturile din fața lui. Din păcate însă, Margareta scăpă cutia din mână, iar prăjiturelele cele scumpe căzură în stratul de flori și se umplură de țărână.

Margareta izbucni în plâns.

— Foarte bine, dacă nu-ți pasă decât de prăjituri! strigă Bert și, deschizând poarta grădinii, ieși împreună cu mama lui.

Capitolul 25

Problema lordului Stupitu

Din păcate pentru Lord Stupitu, domnul Huluban nu fu singura persoană care pornise să dea glas unor îndoieli în legătură cu Ickabogul.

Cornucopia sărăcea treptat. Negustorii bogați nu aveau nicio problemă să-și plătească taxa de Ickabog. Le achitau perceptorilor cei doi ducați pe lună, după care, ca să-și scoată pârleala, măreau prețul prăjiturilor, brânzeturilor, jamboanelor și vinurilor. Celor mai săraci însă le era tot mai greu să găsească doi ducați de aur în fiece lună, mai ales că alimentele din piețe erau tot mai scumpe. Între timp, în Mocirlova copiii începeau să fie tot mai trași la față.

Stupitu, care avea iscoade în toate orașele și satele, prinse de veste că oamenii voiau să știe pe ce se cheltuiau banii lor, ba chiar să ceară dovezi că monstrul încă reprezenta un pericol.

Acum, oamenii ziceau că în fiecare oraș al Cornucopiei firea locuitorilor era altfel: cei din Ieroboam erau scandalagii și visători, untișorenii erau împăciuitori și amabili, pe când despre locuitorii Ecleriei se spunea adesea că sunt mândri, ba chiar fuduli. Numai despre cei din Jambonești se spunea că vorbesc pe șleau și sunt negustori cinstiți, și tocmai aici izbucni prima manifestare serioasă de neîncredere în existența Ickabogului.

Un măcelar pe nume Tubby Filé convocă o întrunire la primărie. Tubby fu atent să nu afirme cu nu crede în Ickabog, dar invită pe toți participanții la întrunire să semneze o petiție adresată regelui, prin care se cereau dovezi că taxa de Ickabog mai era necesară. De cum se încheie adunarea, iscoada lui Stupitu, care, desigur, fusese de față la întrunire, sări pe cal și porni spre sud, ajungând la palat pe la miezul nopții.

Trezit din somn de un valet, Stupitu îi convocă îndată pe Lord Clapon și pe maiorul Goangă, care la ora aceea erau dormeau. Cei doi veniră în iatacul lui Stupitu să audă ce avea de spus iscoada. Omul le povesti despre întrunirea trădătoare, apoi desfășură o hartă pe care, îndatoritor, încercuise casele instigatorilor, inclusiv pe cea a lui Tubby Filé.

— Bine lucrat! mormăi Goangă. Îi arestăm pe toți pentru trădare și-i aruncăm în pușcărie. Simplu!

— Ba nu e simplu deloc! spuse Stupitu, iritat. La întrunirea asta au participat două sute de persoane. Nu putem închide două sute de oameni! Nu avem loc, în primul rând, iar în al doilea, toată lumea va spune că asta dovedește că nu putem arăta că Ickabogul există.

— Atunci, zise Clapon, să-i ’pușcăm, să-i ambalăm ca pe Bucur și să-i lăsăm la marginea mlaștinii. Când or să-i găsească, or să creadă că i-a prins Ickabogu’.

— Dar ce, acum Ickabogul are și pușcă? se răsti Stupitu. Plus două sute de mantii ca să-și acopere victimele?

— Stăpâne, spuse Goangă, dacă strâmbați din nas la planurile noastre, atunci de ce nu născociți dumneavoastră ceva mai inteligent?

Dar asta era exact ce nu reușea să facă Stupitu. Oricât își storcea creierii, nu reușea să născocească un mod în care să-i sperie pe cornucupieni, astfel încât să-i facă să-și plătească taxele în continuare fără să se plângă. Lucrul de care avea nevoie era o dovadă că Ickabogul chiar exista, dar de unde era s-o ia?

După se întoarseră ceilalți la culcare, pășind încolo și încoace în fața șemineului, Stupitu auzi alte bătăi în ușa iatacului.

— Ce mai e? se răsti el.

În odaie se strecură lacheul Zăbăloiu.

— Ce dorești? Zi repede, că-s ocupat! spuse Stupitu.

— Dacă-mi îngăduie Înălțimea Voastră, începu Zăbăloiu. Se nimeri de trecui pe lâng-odaia domniei voastre și se-ntâmplă de auzii cum fu cu-ntrunirea aia de trădători din Jambonești, despre care vorbeau Lord Clapon și cu maioru’ Goangă.

— Aha, se întâmplăauziși! spuse Stupitu pe un ton amenințător.

— Și mă gândii c-ar fi bine să vă spui, stăpâne, că am io dovadă că este aicea, în Orașu’-din-oraș, unu’ care tot așa gândește, ca trădătorii ăia de la Jambonești, spuse Zăbăloiu. Și-ăsta vrea dovezi, la fel ca măcelarii ceia. Mie-mi sună a trădare când auzii.

— Păi, de bună seamă că-i trădare! zise Stupitu. Cine este acela care cutează să spună astfel de lucruri chiar aici, în coasta palatului? Care dintre servitorii regelui cutează să pună la îndoială cuvântul regelui?

— Apoi… în privința asta… spuse Zăbăloiu, frecându-și tălpile de podea. Unii ar zice c-ar fi o informație valoroasă, unii ar…

— Să-mi zici cine este! mârâi Stupitu, apucându-l pe valet de piepții hainei, și-apoi am să văd eu dacă meriți vreo răsplată! Numele! Spune-mi cum îl cheamă!

— D-D-Dan Huluban! spuse valetul.

— Huluban… Huluban… Am mai auzit numele ăsta, zise Stupitu, dându-i drumul valetului, care se clătină într-o parte, apoi se lovi de o măsuță. Nu era o croitoreasă…?

— Nevastă-sa, domnule. Aia de muri, răspunse Zăbăloiu, îndreptându-se la loc.

— Da, zise Stupitu rar. El stă în casa aceea de lângă cimitir, unde nu se pun niciodată drapele și nu are nici un singur portret al regelui în ferestre. Și de unde știi tu că a exprimat astfel de păreri?

— Mă nimerii de-o auzii pe doamna Bucur când îi povestea spălătoresei de la bucătărie ce zise Huluban, răspunse Zăbăloiu.

— Cum te tot nimerești tu să auzi o mulțime de lucruri, nu, Zăbăloiule? comentă Stupitu, pipăindu-și vesta după niște galbeni. Foarte bine. Uite-aici zece ducați pentru tine!

— Vă mulțumesc foarte mult, stăpâne, spuse lacheul, făcând o plecăciune adâncă.

— Stai puțin! exclamă Stupitu în clipa în care Zăbăloiu dădu să plece. Cu ce se ocupă Huluban ăsta?

Ceea ce Stupitu dorea să știe de fapt era dacă regele ar fi simțit lipsa domnului Huluban în caz că acesta ar fi dispărut.

— Huluban, stăpâne? Este tâmplar, răspunse Zăbăloiu și, înclinându-se, ieși din iatac.

— Tâmplar, repetă Stupitu cu voce tare. Tâmplar

Și când se închidea ușa în urma lui Zăbăloiu, Stupitu fu străfulgerat de o altă idee a cărui genialitate îl uimi în așa măsură, încât trebui să se apuce de spătarul canapelei, simțind că îi vine să cadă din picioare.

Capitolul 26

O lucrare pentru domnul Huluban

În dimineața următoare, după ce Margareta porni spre școală, pe când domnul Huluban își vedea de lucru în atelierul lui, la ușa tâmplarului bătu maiorul Goangă. Domnul Huluban știa despre Goangă că locuiește în fosta lui casă și că îl înlocuise pe maiorul Bucur la comanda Gărzii Regale. Tâmplarul îl pofti pe Goangă să intre, dar maiorul refuză.

— Avem o lucrare urgentă pentru dumneata la palat, Huluban, zise el. S-a rupt o osie de la caleașcă, iar regele are nevoie de ea pe mâine.

— Deja? se miră domnul Huluban. Abia am reparat-o luna trecută.

— A lovit-o cu piciorul unul dintre cai, răspunse maiorul Goangă. Vii?

— Bineînțeles, răspunse domnul Huluban, care nu avea cum să refuze o lucrare pentru rege.

Așa că își încuie atelierul și îl urmă pe Goangă pe străzile scăldate de soare ale Orașului-din-oraș, pălăvrăgind când de una, când de alta, până ajunseră la locul de la grajdurile regale unde era ținute caleștile. În fața ușii tândăleau șase soldați, care, văzându-i pe domnul Huluban și pe maiorul Goangă apropiindu-se, ridicară privirile. Unul dintre soldați ținea în mână un sac gol de făină, iar altul o bucată de sfoară.

— Bună dimineața! le ură domnul Huluban.

Dădu să treacă pe lângă ei, dar, până să-și dea seama ce se petrecea, unul dintre soldați îi și aruncase domnului Huluban sacul de făină peste cap, iar alți doi îi imobilizaseră brațele la spate și, folosindu-se de bucata de sfoară, îi legaseră încheieturile mâinilor laolaltă. Domnul Huluban era un bărbat zdravăn, se zbătu el și se luptă, dar Goangă îi murmură la ureche:

— Dacă scoți un singur sunet, cea care o să aibă de suferit o să fie fiică-ta!

Domnul Huluban se potoli și îi lăsă pe soldați să-l escorteze înăuntrul palatului, deși nu vedea pe unde mergea. Curând însă ghici drumul, căci coborâră două șiruri de trepte abrupte și apoi un al treilea șir, alunecos, făcut din piatră. Când simți că îl ia cu răcoare, bănui că se afla în temnița de la subsol, iar când auzi o cheie din metal răsucindu-se în broască și zăbrele zăngănind, știu sigur.

Soldații îl aruncară pe domnul Huluban pe pardoseala rece de piatră, cineva îi scoase sacul de pe cap.

Locul era cuprins de întuneric aproape pe de-a-ntregul și domnul Huluban nu reuși să distingă nimic în jurul lui. Apoi unul dintre soldați aprinse o făclie, iar domnul Huluban se pomeni în fața ochilor cu o pereche de cizme bine lustruite. Ridică privirea și zări deasupra lui, stând în picioare, un Lord Stupitu zâmbitor.

— Bună dimineața, Huluban! îi spuse Stupitu. Am o mică lucrare pentru tine. Dacă o faci bine, ajungi acasă la fiica ta cât ai clipi din ochi. Dacă refuzi sau dacă faci treaba de mântuială, n-ai să-ți mai vezi fiica niciodată. Ne-am înțeles?

Șase soldați, plus maiorul Goangă, erau aliniați pe lângă pereții celulei, toți cu săbiile scoase.

— Da, stăpâne, răspunse Huluban cu voce scăzută. Înțeleg.

— Excelent! spuse Stupitu.

Și, trăgându-se într-o parte, dădu la iveală o bucată de lemn cât toate zilele, o porțiune dintr-un copac căzut, mare cât un ponei. Lângă bucata de lemn era o măsuță, pe care se aflau câteva unelte de tâmplărie.

— Vreau să-mi cioplești un picior enorm, Huluban, un picior monstruos, cu gheare ascuțite ca niște lame. În partea superioară a piciorului vreau un mâner lung, așa încât un om călare să poată apăsa piciorul pe pământul moale și să lase o urmă. Pricepi ce ai de făcut, tâmplarule?

Domnul Huluban și Stupitu se priviră adânc în ochi. De bună seamă, domnul Huluban înțelese exact ce se întâmpla. I se cerea să măsluiască o dovadă că Ickabogul exista. Ce îl îngrozea însă pe domnul Huluban era că nu-și putea închipui de ce l-ar mai fi lăsat vreodată Stupitu să plece după ce va fi creat piciorul unui monstru fals, fiindcă ar fi putut povesti cuiva ce făcuse.

— Jurați, stăpâne? întrebă Huluban încet. Jurați că, dacă fac asta, fiica mea nu va avea de suferit? Și că voi putea să merg acasă, la ea?

— Desigur, Huluban! spuse Stupitu într-o doară, pășind deja către ușa celulei. Cu cât termini mai repede lucrul, cu atât mai repede ai să ajungi să-ți vezi din nou fata. Vezi că în fiecare seară îți vom lua uneltele și în fiecare dimineața le vei primi înapoi. Nu putem lăsa prizonierii să păstreze lucruri cu care ar putea săpa un tunel ca să evadeze, nu? Succes, Hulubane, și dă-i bătaie! Abia aștept să văd piciorul!

Și cu asta, Goangă tăie sfoara cu care erau legate mâinile domnului Huluban și înfipse făclia pe care o ținea în mână într-un suport din perete. Apoi Stupitu, Goangă și ceilalți soldați ieșiră din celulă. Ușa de fier se închise cu zgomot metalic, iar cheia se răsuci în broască, după care domnul Huluban rămase singur cu bucata aceea enormă de lemn, cu dalta și cuțitele lui.

Capitolul 27

Răpită

După-amiază, când Margareta ajunse acasă de la școală, jucându-se cu prâsnelul tot drumul, se îndreptă întâi spre atelierul tatălui ei, să-i povestească cum fusese la școală. Dar, spre marea ei mirare, găsi atelierul încuiat. Presupunând că domnul Huluban își terminase treaba mai devreme și că era în casă, intră și ea pe ușa din față, cu cărțile de școală sub braț.

Margareta se opri în pragul ușii, uitându-se lung în jur. Toată mobila dispăruse, la fel și tablourile de pe pereți, covorul de pe jos, lămpile, chiar și soba.

Deschise gura ca să-l strige pe tatăl ei, dar într-o clipă un sac îi fu tras peste cap și o mână îi acoperi gura. Cărțile și prâsnelul căzură pe rând bufnind pe podea. Margareta fu luată pe sus, zbătându-se din toate puterile, și scoasă din casă, după care fu aruncată în spatele unei căruțe.

— Dacă scoți vreun sunet, îi șuieră o voce aspră în ureche, tatăl tău e mort!

Margareta, care deja trăsese aer în piept ca să înceapă să strige, dădu tot aerul afară fără zgomot. Simți căruța clătinându-se, și în momentul în care se puse în mișcare, auzi zornăit de hamuri și tropot de copite. După direcția în care întoarse căruța, Margareta știu că porniseră către ieșirea din Orașul-din-oraș, iar după zarva negustorilor din piață și a altor cai, realiză că intrau în Ecleria mare. Deși mai speriată decât fusese vreodată în viața ei, Margareta se forță să fie atentă la fiecare curbă, la fiecare sunet și la fiecare miros, astfel încât să aibă o oarecare idee unde era dusă.

După o vreme copitele calului nu mai răsunară pe piatră de pavaj, ci pe un drum de pământ. Aerul dulce-înmiresmat al Ecleriei rămăsese în urmă și în locul lui mirosea acum a verde și a pământ, ca la țară.

Bărbatul care o răpise pe Margareta era un soldat masiv, dur, din Brigada pentru Apărarea Împotriva Ickabogului, pe nume Ghiontea. Stupitu îi ceruse lui Ghiontea „să scape de fetița lui Huluban”, iar Ghiontea pricepuse că Stupitu îl îndemna s-o ucidă. (Ghiontea avusese dreptate în privința asta; Stupitu îl alesese anume pe el ca să-i facă de petrecanie Margaretei, fiindcă lui Ghiontea îi plăcea să-și folosească pumnii și părea că nu-i pasă pe cine rănea).

Însă, în timp ce mâna căruța pe drumurile de țară, trecând prin crânguri și păduri, unde i-ar fi fost foarte ușor să o strângă pe Margareta de gât și să-i îngroape corpul, soldatului Ghiontea îi deveni treptat limpede că nu era în stare să facă așa ceva. Avea și el o nepoțică de o seamă cu Margareta, pe care o iubea foarte mult. De fapt, de fiecare dată când își închipuia cum o sugrumă pe Margareta, i se părea că în fața ochilor îi răsare Rosie, nepoata lui, care îl implora să o lase pe Margareta să trăiască. În loc să se abată de la drumul de pământ înspre pădure, Ghiontea merse tot înainte, storcându-și creierii ce să facă cu Margareta.

Prin sacul de făină Margareta simți mirosul cârnaților din Jambonești, amestecându-se cu aromele de brânzeturi din Untișoara și se întrebă spre care dintre cele două orașe se îndreptau. Tatăl său o ducea uneori în aceste faimoase orașe, să cumpere brânză sau carne. Ea credea că dacă reușea să scape cumva de bărbatul acesta când o dădea jos din căruță, atunci în două-trei zile ar fi putut ajunge înapoi în Ecleria. Disperată, mintea îi zbura mereu înapoi către tatăl ei, întrebându-se pe unde era și de ce dispăruse toată mobila din casa lor, dar se sforță să se concentreze în ce direcție o lua căruța, să fie sigură că o să găsească drumul înapoi către casă.

Oricât ciuli ea urechile, așteptându-se să audă copitele calului tropotind pe podul de piatră de peste râul Fluma, care lega Jamboneștiul de Untișoara, sunetul acesta nu mai veni, deoarece, în loc să intre într-unul dintre cele două orașe, soldatul Ghiontea trecu pe lângă ele. Tocmai îi venise o idee ce să facă cu Margareta. Deci, ocolind orașul cârnățarilor, mână căruța mai departe spre miazănoapte. Încet-încet, mirosurile de cărnuri și brânzeturi se topiră în aer și începu să se lase înserarea.

Soldatul Ghiontea își amintise de o bătrână care trăia la marginea Ieroboamului, care se nimerea să fie locul lui de baștină. Toată lumea îi spunea Muma Groh. Bătrâna lua în casa ei orfani și, pentru fiecare copil care locuia împreună cu ea, primea în fiecare lună câte un ducat. Niciun băiat și nicio fată nu reușise să fugă vreodată de la Muma Groh, de asta se și gândi Ghiontea să o ducă pe Margareta acolo. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit ar fi fost ca Margareta să ajungă înapoi în Ecleria – Stupitu s-ar fi înfuriat probabil pe el că nu făcuse ce îi spusese.

Cu toate că era tare speriată și îi era frig, iar lada căruței era incomodă, Margareta, legănată, se liniști și adormi, dar se trezi deodată, tresărind. Aerul mirosea altfel acum și nu îi plăcea mirosul acesta deloc. După o vreme reuși să identifice izul de vin, pe care îl recunoscu din rarele prilejuri când domnul Huluban mai bea câte un pahar. Trebuie că se apropiau de Ieroboam, un oraș în care ea nu fusese niciodată. Prin găurelele din sac distingea lumina zorilor. În curând un pavaj din piatră îi zdruncină din nou, iar după o bucată de vreme căruța opri.

Îndată Margareta începu să se agite, încercând să se dea jos din căruță, dar nu apucă să atingă pavajul cu picioarele, că soldatul Ghiontea o înșfăcă. Apoi o luă pe sus, tot zbătându-se, până la ușa Mumei Groh, unde bătu tare cu pumnul lui greu.

— Bine, bine, vin acu’! se auzi o voce stridentă, spartă, dinăuntrul casei.

Se auzi apoi zornăit de zăvoare și lanțuri trase, și în cadrul ușii se ivi Muma Groh, sprijinindu-se greu de un baston cu mâner de argint. Dar bineînțeles că Margareta, care încă era în sac, n-o putea vedea.

— Încă un copil pentru dumneata, Mumă! zise Ghiontea, cărând sacul mișcător până în holul casei Mumei Groh, unde mirosea a varză fiartă și a vin ieftin.

Acum, ați putea crede că Muma Groh s-o fi alarmat văzând că cineva îi aduce în casă un sac cu un copil în el, dar de fapt nu era pentru prima oară când ajungea la ea un copil al vreunui așa-numit trădător, care fusese răpit. Ei nu îi păsa câtuși de puțin care era povestea cutărui sau cutărui copil; n-o interesau decât banii pe care i-i plăteau autoritățile, câte un ducat în fiecare lună, ca să țină copilul acela la ea. Cu cât reușea să înghesuie mai mulți copii în cocioaba ei dărăpănată, cu atât își putea permite să-și cumpere mai mult vin, iar ăsta era singurul lucru de care într-adevăr îi păsa. Așa că întinse mâna și cârâi:

— Cinci ducați taxă de plasament!

Atâta cerea întotdeauna când își dădea seama că cineva voia într-adevăr să scape de un copil.

Ghiontea se încruntă amenințător, îi dădu cinci ducați și ieși fără niciun alt cuvânt. Muma Groh trânti ușa în urma lui.

Urcând înapoi în căruță, Ghiontea auzi din nou zăngănitul lanțurilor și scrâșnetul încuietoarelor Mumei Groh. Chiar dacă îl costase jumătate din solda lui pe o lună, Ghiontea se bucura că scăpase de beleaua cu Margareta Huluban și o luă din loc cât de repede putu, înapoi spre capitală.

Capitolul 28

Muma Groh

După ce se încredință că ușa de la intrare era bine zăvorâtă, Muma Groh trase sacul de pe noua sa pupilă.

Clipind în lumina neașteptată, Margareta se pomeni într-un hol îngust, foarte murdar, față în față cu o bătrână cumplit de urâtă, îmbrăcată în negru din cap până în picioare, cu un neg mare, brun și păros pe vârful nasului.

— John! cârâi bătrâna, fără să-și ia ochii de la Margareta.

Un băiat mult mai mare ca statură și vârstă decât Margareta, cu o figură aspră, încruntată, veni în hol târșâindu-și picioarele și pocnindu-și degetele.

— Du-te sus și spune-le fetelor Jane să mai pună o saltea în camera lor! spuse bătrâna.

— Trimite-l pe unul dintre afurisiții ăia mici! mormăi John. Io nu mi-am luat micul dejun încă.

Muma Groh se repezi cu bastonul greu cu mâner din argint spre capul băiatului. Margareta se așteptă să audă un pocnet oribil de metal lovind țeasta, dar băiatul evită cu precizie lovitura de baston, ca și când ar fi exersat figura asta îndelung, apoi își pocni din nou degetele și zise îmbufnat:

— Bine, bine!

Și dispăru în sus pe scara șubredă.

— Cum te cheamă? întrebă Muma Groh, întorcându-se spre Margareta.

— Margareta, răspunse fetița.

— Ba nu, spuse Muma Groh. Te cheamă Jane.

Margareta avea să afle în curând că așa făcea Muma Groh cu fiecare copil care ajungea în casa ei. Toate fetele erau botezate Jane și toți băieții erau numiți John. Felul în care reacționa fiecare copil la numele pe care îl primea îi indica Mumei Groh cu precizie cât de greu îi va fi să-i înfrângă acelui copil voința.

Firește, copiii mai mititei care veneau la Muma Groh acceptau pur și simplu că noul lor nume era John sau Jane și uitau iute că îi chemase vreodată altfel. Copiii fără adăpost și cei pierduți, care înțelegeau că a fi John sau Jane era prețul de plătit pentru un acoperiș deasupra capului, se grăbeau și ei să accepte această schimbare.

Dar din când în când Muma Groh întâlnea câte un copil care nu-și accepta noul nume fără împotrivire, și știu că fetița aceasta avea să fie unul din acei copii chiar înainte ca Margareta să apuce să deschidă gura. Nou-venita avea o privire răutăcioasă și mândră și, deși era slăbuță de tot, cum stătea acolo, îmbrăcată în salopeta ei, cu pumnii încleștați, părea puternică.

— Numele meu, rosti ea, este Margareta Huluban. Am primit acest nume după floarea preferată a mamei mele.

— Mama ta a murit, replică Muma Groh, deoarece așa le spunea tuturor copiilor de care avea grijă, că părinții lor au murit.

Cel mai bine era ca afurisiții ăia mici să nu mai creadă că au la cine fugi.

— E adevărat, zise Margareta, cu inima bubuindu-i repede în piept. Mama mea chiar a murit.

— Și tatăl tău la fel, grăi Muma Groh.

Chipul oribilei bătrâne parcă îi alunecă Margaretei din fața ochilor. Fetița nu mai mâncase nimic din ajun, de la prânz, și petrecuse o noapte de groază în căruța lui Ghiontea. Reuși totuși să răspundă, cu o voce limpede, stăpânită:

— Tatăl meu trăiește. Eu sunt Margareta Huluban și tatăl meu locuiește în Ecleria.

Trebuia să creadă că tatăl ei se afla încă în acolo. Nu își putea îngădui să se îndoiască de asta, fiindcă, dacă tatăl ei ar fi fost mort, orice rază de lumină ar fi dispărut din lume pentru totdeauna.

— Ba nu! spuse Muma Groh, ridicând bastonul. Taică-tău e mort de-a binelea, iar numele tău este Jane!

— Numele meu… dădu Margareta să răspundă, dar cu un vâjâit subit, bastonul Mumei Groh se repezi drept spre capul ei.

Margareta se aplecă, așa cum îl văzuse făcând pe băiatul mai mare, dar bastonul se învârti iar spre ea și de data aceasta o izbi dureros pe Margareta în ureche, descumpănind-o.

— Ia să mai încercăm o dată! spuse Muma Groh. Repetă după mine: „Tatăl meu a murit și pe mine mă cheamă Jane.”

— Ba n-am să repet! strigă Margareta.

Și înainte ca bastonul să se năpustească din nou asupra ei, Margareta se repezi pe sub brațul Mumei Groh și o luă la fugă prin casă, sperând că nu va găsi ușa din spate zăvorâtă. În bucătărie dădu peste doi copii, o fată și un băiat, palizi, cu niște figuri înspăimântate, turnând cu polonicul un lichid de un verde murdar în niște străchini. Margareta mai văzu o ușă cu la fel de multe lanțuri și lacăte precum cealaltă. Alergă înapoi în hol, unde se feri de Muma Groh și de bastonul ei, și o luă la fugă pe scări în sus, la etaj, unde alți copii slăbuți și palizi făceau curățenie și întindeau pe paturi niște așternuturi jerpelite. Muma Groh deja pornise pe scări în sus, după ea.

— Spune! cârâi Muma Groh. Spune: „Tatăl meu a murit și pe mine mă cheamă Jane.”

 — Tatăl meu trăiește, iar pe mine mă cheamă Margareta! strigă fetița.

Observă o ușiță în tavan care, bănui ea, trebuia să ducă în pod. Înhățând un pămătuf de praf din mâna unei fetițe speriate, lovi în ușița podului, care se deschise. Din tavan căzu o scară din sfoară, pe care Margareta urcă, apoi trase scara sus după ea și trânti ușa podului, ca să nu mai ajungă până la ea Muma Groh cu bastonul ei. O auzi pe bătrână dedesubt, croncănind a râs și poruncindu-i unui băiat să rămână de pază la gura podului, să se asigure că Margareta nu iese de acolo.

Mai târziu Margareta avea să descopere că, între ei, copiii își dădeau și alte nume, ca urmare știau exact despre care John sau Jane era vorba. Cel rămas de pază la gura podului era același băiat mare pe care îl văzuse Margareta jos, în hol. Între ceilalți copii era poreclit John Ciomăgarul, din pricina felului cum îi bătea pe copiii mai mici. John Ciomăgarul – care era, prin comportament, un fel de locțiitor al Mumei Groh – se apucă să-i strige Margaretei că au fost copii care au murit de foame în pod și că, dacă se uită bine, o să le găsească scheletele pe acolo.

Podul casei Mumei Groh era atât de jos, că Margareta trebuia să stea ghemuită. Era și foarte murdar acolo, dar în acoperiș se găsea o găurică prin care pătrundea un fir de lumină. Margareta se târî până acolo și își lipi ochiul de gaură. Acum vedea orașul Ieroboam de sus. Spre deosebire de Ecleria, unde clădirile erau îndeosebi albe ca zahărul, acest oraș era construit din piatră cenușie-închis. Jos, pe stradă, tocmai treceau clătinându-se doi bărbați, lălăind tare un binecunoscut cântec de pahar.

/pt. paginare: centrat/

De beau o carafă, Ickabogu-i un mit,

De beau încă una,-l aud grohăind,

După a treia-l zăresc dând târcoale

Să bem deci în viață, până să ne-omoare.

Margareta rămase cu ochiul lipit de gaura din acoperiș un ceas încheiat, până ce Muma Groh veni și izbi cu bastonul în ușa podului.

— Cum te cheamă?

— Margareta Huluban! răcni Margareta.

După aceea, odată cu trecerea fiecărei ore, întrebarea a fost repetată, iar răspunsul a rămas la fel.

Totuși, pe măsură ce treceau ceasurile, Margareta începu să se simtă amețită de foame. De fiecare dată când îi răspundea Mumei Groh, strigând „Margareta Huluban”, vocea îi era tot mai pierită. În cele din urmă văzu prin gaura din acoperiș că se așternea întunericul. Îi era deja foarte sete și trebuia să accepte că, dacă refuza în continuare să spună că o cheamă Jane, ar fi putut exista cu adevărat un schelet în pod, cu care John Ciomăgarul să îi sperie pe alți copii.

Data următoare când Muma Groh bătu în ușa podului cu bastonul și o întrebă pe Margareta cum o cheamă, aceasta răspunse:

— Jane.

— Și tatăl tău mai trăiește? întrebă Muma Groh.

Margareta își încrucișă degetele, apoi răspunse:

— Nu.

— Foarte bine, încuviință Muma Groh deschizând ușa podului, astfel încât scara din sfoară se lăsă în jos. Treci încoace, Jane!

Când Margareta ajunse din nou lângă bătrână, aceasta îi trase o palmă peste ureche.

— Asta-i pentru că ai fost o fată rea, mincinoasă și afurisită. Acum treci să-ți mănânci supa, să-ți speli farfuria și să te bagi în pat!

Margareta înfulecă o strachină mică de supă de varză, cea mai rea mâncare pe care o gustase în viața ei, își spălă farfuria într-un butoiaș unsuros pe care Muma Groh îl ținea pentru curățatul vaselor și urcă la etaj. În camera fetelor, pe podea, era o saltea neocupată, deci, sub privirile tuturor celorlalte fete, se furișă în încăpere și se băgă sub pătura jerpelită, așa, îmbrăcată cum era, fiindcă în cameră era foarte rece.

Se pomeni uitându-se drept în ochii blânzi, albaștri ai unei fetițe trase la față, de o seamă cu ea.

— Ai rezistat mult mai mult decât majoritatea, spuse fetița în șoaptă.

Vorbea cu un accent pe care Margareta nu-l mai auzise până atunci. Mai târziu avea să afle că fetița era din Mocirlova.

— Cum te cheamă? o întrebă Margareta în șoaptă. Numele tău adevărat!

Fetița o cântări din priviri cu ochii aceia uriași, de culoarea florii de nu-mă-uita.

— Nu avem voie să spunem asta, zise ea.

— Promit că n-am să spun nimănui! șopti Margareta.

Fetița o privi lung. Apoi, tocmai când Margaretei îi trecea prin minte că n-o să-i răspundă, fetița șopti:

— Martha.

— Încântată de cunoștință, Martha, spuse Margareta. Pe mine mă cheamă Margareta Huluban și tatăl meu trăiește.

Capitolul 29

Doamna Bucur se îngrijorează

Între timp, în Ecleria, Stupitu făcu în așa fel încât să circule povestea că familia Huluban își adunase toate lucrurile în miezul nopții și se mutase în țara vecină, Pluritania. Învățătoarea Margaretei le spuse colegilor ei de clasă, iar lacheul Zăbăloiu îi informase pe toți servitorii de la palat.

Întorcându-se acasă de la școală în ziua aceea, Bert merse și se întinse în pat, cu ochii în tavan. Se gândea la vremea când era doar un băiețel grăsuliu căruia ceilalți copii îi spuneau „Grăsanul” și cum îi lua Margareta mereu apărarea. Își aminti bătaia cu ea din curtea palatului și expresia de pe chipul Margaretei de ziua ei, când el aruncase pe jos din greșeală Gurile de Rai.

Apoi Bert se gândi la felul în care își petrecea mai nou timpul liber. La început îi făcuse oarecare plăcere prietenia cu Roderick Goangă, deoarece mai înainte Roderick își tot bătea joc de el. Bert era încântat că Roderick încetase, dar, dacă era să fie sincer cu el însuși, nu-i plăceau aceleași lucruri care îi plăceau lui Roderick. De pildă, să încerce să nimerească un câine vagabond cu o praștie sau să caute broaște vii, pe care să le ascundă în ghiozdanele fetelor. De fapt, cu cât se gândea mai mult la cât bine se distra cândva împreună cu Margareta și cum îl dureau obrajii de la cât se chinuia să se prefacă vesel la sfârșitul unei zile petrecute cu Roderick, cu atât mai tare regreta că nu se împăcase cu Margareta. Era prea târziu acum. Margareta dispăruse pentru totdeauna: plecase în Pluritania.

În timp ce Bert stătea în pat, doamna Bucur ședea singură în bucătărie. Îi părea aproape la fel de rău ca și băiatului ei.

Încă de când deschisese gura regretase că îi spusese spălătoresei de la bucătărie ce zisese domnul Huluban despre Ickabog – că nu există cu adevărat. Se înfuriase atât de tare atunci când domnul Huluban sugerase că era posibil ca soțul ei să fi căzut de pe cal, că nu își mai dăduse seama că raporta o trădare decât în clipa în care vorbele îi ieșiseră deja din gură și era prea târziu, nu le mai putea aduce înapoi. Chiar nu voise să-l bage în belea pe un prieten atât de vechi, așa că o implorase pe servitoare să uite ce i-a spus, iar Mabel fusese de acord.

Ușurată, doamna Bucur se întorsese să scoată o porție mare de Vise de Fată din cuptor, când îl zări pe Zăbăloiu, lacheul, pitit într-un colț. Toată lumea care lucra în palat știa că Zăbăloiu era un om de nimic și un pârâcios. Se pricepea să intre în încăperi fără să facă zgomot și să pândească, nevăzut de nimeni, pe gaura cheii. Doamna Bucur nu îndrăznise să-l întrebe pe Zăbăloiu de câtă vreme era acolo, dar acum, stând singură la masa din bucătărie, o frică grozavă îi strânse inima. Dacă se dusese Zăbăloiu și-i spusese lui Stupitu despre trădarea domnului Huluban? Oare era cu putință ca domnul Huluban să fi ajuns nu în Pluritania, ci la închisoare?

Cu cât se gândea mai mult la posibilitatea asta, cu atât era mai speriată, până când, în cele din urmă, îi strigă lui Bert că în seara aceea voia să facă o plimbare și ieși din casă în grabă.

Încă se jucau copii pe străzi, și doamna Bucur făcu un ocol până la căsuța așezată între porțile Orașului-din-oraș și cimitir. Ferestrele erau întunecate și atelierul era încuiat, dar când doamna Bucur împinse ușurel ușa de la intrare, aceasta se deschise.

Toată mobila, până și tablourile de pe pereți, dispăruseră. Doamna Bucur trase un oftat de ușurare prelung, încet. Dacă l-ar fi azvârlit pe domnul Huluban în pușcărie, nu i-ar fi dus și mobila acolo, cu el. Se părea că într-adevăr domnul Huluban își făcuse bagajele și plecase împreună cu Margareta în Pluritania. Revenind în Orașul-din-oraș, doamna Bucur își simți sufletul mai ușor.

Undeva, mai încolo, câteva fetițe săreau coarda pe stradă, cântând un cântecel care mai nou se auzea în toate locurile de joacă din regat:

Ickabog, Ickabog, te înșfacă de te-oprești

Ickabog, Ickabog, șterge-o, să nu-l întâlnești,

Dacă-l vezi, nu mai scapi teafăr,

Fi’ncă a prins un soldat, pe maiorul…

Una dintre fetițele care învârteau coarda pentru prietena ei, zărind-o pe doamna Bucur, țipă speriată și scăpă din mână capătul corzii. Celelalte fetițe se întoarseră și ele și, dând cu ochii de cofetăreasa șefă, se îmbujorară toate. Una dintre ele scoase un chicot înspăimântat, iar alta izbucni în plâns.

— Nu-i nimic, fetelor, zise doamna Bucur, forțându-se să zâmbească. Nu face nimic.

Fetițele rămaseră încremenite până ce doamna Bucur trecu de ele, dar deodată femeia se întoarse înapoi și se uită mai bine la fetița care scăpase capătul corzii.

— De unde ai rochița asta? o întrebă ea.

Stacojie la față, fetița se uită în jos, apoi ridică din nou ochii spre doamna Bucur.

— Tata mi-a adus-o, tanti, răspunse fetița. Ieri, când a venit de la lucru. Și fratelui meu i-a adus un prâsnel.

Doamna Bucur se uită lung la rochiță încă vreo câteva secunde, apoi se răsuci încet pe călcâie și o luă către casă. În sinea ei își spunea că precis se înșală, dar și-o amintea bine pe Margareta Huluban îmbrăcată într-o rochiță frumoasă exact la fel, galbenă ca soarele, cu margarete brodate la gât și la manșete. Asta pe vremea când mama Margaretei trăia și îi croia fetiței toate hăinuțele.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.