img_2847

Interviu de Festival cu Valentin Șerban, câștigător al Concursului George Enescu 2020/2021 la secțiunea vioară

foto: Andrei Gîndac

Câștigător al celei mai recente ediții a Concursului George Enescu secțiunea vioară, Valentin Șerban are șansa să fie prezent în acest Festival în șase concerte diferite. Despre prieteni muzicieni, despre probleme ale vieții muzicale de la noi, dar și despre plăceri de meloman ne-a povestit într-un interviu luat după repetiția pentru Dublul concert de Brahms.

Interviu de Petruș Costea

Ești proaspătul câștigător al Concursului Enescu, secțiunea vioară. Care au fost pentru tine cele mai dificile momente din concurs?
Sigur că un concurs va fi solicitant mereu, dar primele două etape fiind online, a fost mai ușor. E mai ușor să faci o înregistrare, chiar dacă trebuie tratată la fel de bine, ai ocazia să asculți, să repeți… dar live e mai greu. Deci aș spune că ultimele două etape au fost mai grele, în special ultima – am avut și câteva probleme de sănătate și s-au nimerit toate atunci.
Pandemia a contribuit și ea la stres?
Anul acesta, nu. Mă rog, anul trecut a fost mai greu, în primele patru, cinci luni, când nu am cântat deloc. S-au anulat concertele într-o perioadă în care chiar începusem să am mai multe concerte în România. De la întoarcerea în țară, au fost vreo doi ani în care nu am avut absolut niciun concert aici, ceea ce a fost destul de frustrant.
Care au fost cele mai plăcute surprize după ce ai fost declarat câștigător?
Păi faptul că am câștigat a fost cea mai plăcută surpriză, apoi au urmat interviuri, articole, invitații la diferite concerte. Chiar aici, la festival, am vreo cinci concerte. Apoi au urmat, în funcție de cerere, și diferite prestații prin țară, după ce am câștigat. Deci s-a schimbat mult situația, în direcția asta.
Și cum ți se pare felul în care oamenii te percep după ce ai câștigat concursul? În fond, tu cântai la fel de bine și înainte de a câștiga, dar nu erai invitat să cânți. Nu e straniu că oameni de meserie, care știu să identifice un talent, așteaptă astfel de confirmări pentru a angaja un artist? Nu e oarecum ridicol?
Ba da, e o mare ipocrizie, bineînțeles. Am spus asta cu fiecare ocazie care mi s-a oferit. Cumva e trist și frustrant pentru mine. Pentru că puteam să nu cânt la fel și să ajung în finală, puteam să cânt la fel de bine cum am făcut-o și să nu ajung în finală. Că așa e aici: interpretabil. Nu e ca la raliuri, unde, la diferență de o milisecundă, poți câștiga. Aici e partea subiectivă din muzică, momentul potrivit, norocul… Și, da, e deranjant cumva că sunt considerat, brusc, mai bun. De exemplu, acum două ediții, am participat la Concursul Enescu și am picat din etapa întâi. Sigur, nici nu cântasem la fel de bine, dar e și un fel de loterie la mijloc.
Ce urmează în cariera ta acum? Care ar fi următoarele proiecte importante la care vei lua parte?
Primul concert de după festival va fi la Musikverein, la Viena. Bine, asta se întâmplă tot datorită concursului, face parte din premiu, dar e în afara festivalului. Premiul întâi constă în Dublul concert de Brahms, împreună cu câștigătorul de la violoncel, în cadrul Festivalului Enescu, și în concertul de la Musikverein de la Viena, în octombrie, unde vom cânta, cei trei câștigători, Triplul concert de Beethoven, pentru vioară, violoncel și pian. E frumos pentru că toată viața m-am uitat la Concertul de Anul Nou de la Viena, iar acum voi cânta acolo… Și ai mei sunt foarte entuziasmați.

Foto: Andrei Gîndac

Ești de câțiva ani în echipa SoNoRo a lui Răzvan Popovici, care o coordonează cu un simț al prieteniei și cu un profesionalism care cu greu se găsesc la noi. La ce proiecte SoNoRo ai participat și cu ce amintiri ai rămas?
Cele mai faine amintiri! E o atmosferă incredibil de frumoasă la SoNoRo, iar Răzvan îmi e prieten bun și drag și cheamă oameni foarte buni și „nebuni”, în sensul frumos al cuvântului, și ne distrăm de minune. Asta e foarte fain. Nu mai știu toate proiectele la care am participat, dar cred că primul a fost Octetul de Mendelssohn, la Cotroceni, unde chiar eram începător. Da, era un moment în care nu eram tocmai în largul meu pentru că nu-i cunoșteam foarte bine, dar apoi s-au schimbat lucrurile, am cântat de zeci de ori împreună, chiar și anul ăsta, am avut două săptămâni de repetiții intense, concerte în fiecare zi, chiar câte două pe zi, cu repertoriu diferit. Un maraton intens, dar merită.
Un interviu pe care l-ai acordat după câștigarea Concursului Enescu a iscat destulă vâlvă în lumea culturală bucureșteană, pentru că povesteai despre niște nereguli care existau în cel puțin două instituții din București. Să ne imaginăm că mâine ai fi numit directorul Filarmonicii „George Enescu”: care ar fi primele decizii pe care le-ai lua sau ce crezi că ar trebui schimbat neapărat?
În primul rând, nu aș vrea o astfel de funcție. Calitatea mea cea mai mică este cea de organizator, deci în niciun caz nu aș putea gestiona așa ceva…
Atunci voi continua întrebarea mea cu o completare: la Orchestra Națională a Franței, Kurt Masur a susținut-o cu succes pe Sarah Nemțanu, care atunci avea 20 de ani, să ocupe postul de concertmaestru, spre nemulțumirea multor membri ai orchestrei, care ar fi vrut pe cineva mai în vârstă în acest post important. În România crezi că există, astăzi, vreun director de orchestră atât de deschis încât să vadă într-un om așa de tânăr un mare talent și să-l susțină?
Din fericire, sunt cel puțin trei oameni, manageri de filarmonici în România, care au devenit chiar recent manageri și care, probabil, ar face asta. Acum depinde și ce înseamnă să susții pe cineva. Că oricum trebuie să aibă loc un concurs… Mai intervine totuși o problemă. De exemplu, sunt cele două-trei filarmonici din țară despre care vorbesc, unde, poate, oamenii foarte buni nu ar merge din cauza salariilor. De exemplu, aici, la Brașov, salariile sunt chiar foarte mici. Sigur, problema poate fi chiar mai adâncă, poate să nu țină de manager, ci să depindă mult și de lege. La un moment dat, eu eram foarte supărat pentru că nu puteam participa aici la concursul de concertmaestru de la Filarmonica din București, fiindcă nu aveam acea vechime minimă necesară, care e de opt ani sau așa ceva. Acum nu știu sigur dacă asta este de fapt o lege internă, doar a acestei instituții, sau dacă e ceva general valabil, pentru întreaga țară, dar așa mi s-a explicat de către unul dintre manageri. Problema era că nu puteam participa. Că dacă participam și nu luam concursul, era altceva. Important era să pot intra în cursă.
În interviurile făcute la Radio France, la începutul anilor ’50, George Enescu spune că nu vede de ce ar citi un roman de Victor Hugo, când găsește exact aceleași lucruri într-o lucrare de Berlioz. Crezi că o artă poate înlocui ceea ce oferă o altă artă? Și, pe scurt, tu cam ce citești?
Eu cred că artele sunt mai degrabă complementare. Dar recunosc că nici eu nu citesc cât ar trebui. Totuși, când citesc, nu citesc beletristică, pentru că nu sunt pasionat. Mie-mi plac lucrurile științifice, astrofizică, fizică, dar, sigur, nu cărți de specialitate, ci mai curând de popularizare.
Ce muzician te-a influențat cel mai mult?
Cred că ceva influențe s-au reflectat asupra mea chiar și când nu eram tocmai conștient. Știu că aveam un disc și mi-am dat abia târziu seama ce anume era pe el – o mică bucată de aur –, un disc de vinil pe care așeza mama o rățușcă să se învârtă, la care mă uitam până adormeam. Era un disc cu Paganini, Concertele 1 și 2, cu Ivry Gitlis – și, bineînțeles, le cânta ca un zeu. Și – cine știe? – mă gândesc că și asta a jucat un rol.
Ai continuat să-l asculți cu același entuziasm pe Ivry Gitlis?
Da, toată viața. O fac încă. Nu-l asculți ca model, că n-ai cum să copiezi ceva de la el: e atât de excentric, dar e genial! Am și avut norocul să-l întâlnesc la un masterclass, în Graz, și era foarte amuzant ca personaj.
În interpretarea cui asculți Sonatele și Partitele de Bach?
Cred că am ascultat tot ce am găsit, dar încă îl prefer pe Henryk Szeryng – prima lui integrală –, chiar dacă e old school, cum se zice.

Îmi place și Hilary Hahn care e o combinație între școala veche de vioară și cea modernă. Sunt un mare fan al școlii vechi de violonistică. Astăzi, oricât de buni ar fi violoniștii, parcă ceva le lipsește. Nu știu ce. Poate că disperarea după perfecțiunea tehnică îi face să sune mai sec. Pe vremea aia și mentalitatea era mai liberă. Acum, de exemplu, dacă încerci să faci ce făcea Enescu în Partitele și Sonatele lui Bach, te împușcă. Dacă Szeryng ar cânta azi la un concurs, ar pica la prima etapă, cu siguranță.

Sonatele și Partitele lui Bach le asculți cu vioară barocă?
Am ascultat, dar trebuie să recunosc că nu sunt pasionat de vioara barocă.
Cu cine asculți Sonatele lui Beethoven pentru vioară și pian? Ca să continuăm întrebările de meloman…
Trebuie să mă gândesc. Depinde. Sunt combinații. Unele îmi plac cu Anne-Sophie Mutter, dar nu multe. Ea e o extraordinar de mare violonistă, dar nu mă fascinează cântatul ei. Apoi Szeryng câteodată. Szeryng e clar pe gustul meu. Preferata mea, Sonata a noua, „Kreutzer”, e cu Pinchas Zukerman, dar și cu el, chiar dacă în sonata lui Beethoven este incredibil, am ascultat odată cu el Concertul lui Bruch, în care erau momente atât de plictisitoare. Dar câteodată cântă extraordinar.
Cu David Oistrah?
Am ascultat, dar nu mă fascinează. Nu știu cum să zic. Îmi pare puțin tipicar, face unele lucruri mereu la fel. Dar, să fim înțeleși, Oistrah e un violonist fabulos.
Ai vreo înregistrare-fetiș? La care revii des?
Revin mereu la înregistrări ori cu Henryk Szeryng, ori cu Jascha Heifetz.
La ce înregistrări cu Heifetz te gândești?
De exemplu, Concertul de Korngold. Nu-l cântă nimeni ca Heifetz. Făceam recent o comparație. Ascultam concertul cu Hilary Hahn, o fabuloasă violonistă, dar Korngold nu e chiar pe stilul ei. Acolo e foarte mult sirop și ea e foarte pragmatică. Apoi am ascultat concertul cu Leonidas Kavakos, într-un video de acum 20 de ani, și deja e altceva. La final, am ascultat Heifetz – îmi place să ascult în ordinea asta, să-l las pe el la urmă –, iar el e undeva la etajul 50 peste ceilalți. E așa de interesant cum poate să difere talentul la muzicieni!
Dintre violoniștii din prima jumătate a secolului XX, ce minuni ai mai ascultat?
Mai sunt și unii de care n-a auzit nimeni sau aproape nimeni. Mai era Toscha Seidel, elev, ca și Heifetz, al lui Leopold Auer în Rusia. Apoi Menuhin, când era foarte tânăr, deci când nu începuseră problemele la mâna dreaptă. Joseph Szigeti, Bronisław Huberman – am auzit un Brahms uluitor cu el. Apoi Fritz Kreisler – Doamne, ce sunet avea! E fascinant că pe atunci exista cultura pentru sunet. Acum moda e să fie totul tare. Ce-i drept, s-au schimbat și orchestrele. La un moment, m-am hotărât să trec la corzi de maț, cum se cânta pe vremuri: altfel simți coarda, cânți altfel. Oricum, acum coarda e din maț, dar e totuși învelită în argint, nu e maț gol cum era în Baroc. Dar dacă te-ai învățat să cânți pe corzi moderne, e foarte greu să treci la corzi de baroc, pentru că se dezacordează tot timpul, iar dacă vrei să cânți cu orchestra, nu mai ai nicio șansă.
Care e cea mai intensă experiență muzicală a ta ca ascultător?
Nu mai știu în ce an era, dar prima oară când am venit la Festivalul Enescu o orchestră din Berlin a cântat Carmina Burana a lui Orff. Așa ceva nu auzisem încă. Probabil că acum n-aș avea aceeași impresie, dar atunci a fost incredibil. Două ore n-am putut să scot niciun cuvânt. Cred că a fost cea mai intensă audiție din viața mea.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.