Ioana Bâldea Constantinescu| Citind-o pe Yanagihara. Toate Infernurile din ultimul ei roman, Către Paradis

Pentru că asta sunt. O înlănțuire aiuritor de bine scrisă a unor povești desprinse din imaginația lui Bosch, mixate cu 1984 și cu Ferma animalelor, de Orwell, impregnate în simbolismul lui Tolkien, scufundate în măruntaiele Styxului și trecute prin istoria literaturii, a Americii, a ideilor, a umanității apud Yanagihara. Imaginea de pe coperta acestui roman, comună tuturor edițiilor, indiferent de spațiul lingvistic sau geografic în care sunt publicate, e o reproducere a tabloului semnat de pictorul olandez Hubert Vos, I’okepa, Hawaiian Fisher Boy. Tabloul, care datează din 1898, e o emanație a călătoriilor lui Vos în Hawaii și a legăturii lui foarte strânse cu insula – cea de a doua soție a lui Vos, Eleanor Kaikilani Coney, era de origine chinezo-hawaiiană. Autoarea, la rândul ei, a copilărit în Hawaii, detaliu biografic relativ neimportant, dar interesant de urmărit  în linia metaforei izgonirii primordiale din Paradis, care domină scrierea aceasta orgolioasă și strălucitoare.

Hanya Yanagihara a povestit că motivul pentru care a ales tabloul lui Vos drept copertă a romanului ei e expresia de neîncredere de pe chipul tânărului. Mefiența lui  imprimă portretului o modernitate construită din ambiguități. Cu mefiență m-am apropiat și eu de cartea aceasta de aproape 800 de pagini, prima de Yanagihara, pentru mine. A urmat o călătorie aproape adictivă, comprimată în câteva zile, în care m-a deranjat acut tot ce m-a rupt din pagină, din poveste, din intimitatea proaspăt cucerită cu personaje superb conturate, care fac încă parte din lumea mea la mult timp după ce am terminat cartea. Vulnerabilitatea lor e metonimică pentru noi toți, structura interioară poartă amprenta bântuită a romanticilor, ambiguitatea, la scară micro și macro, e  fascinantă și înfricoșătoare deopotrivă

Pe aceeași armătură – a ambiguității, a căutării identitare, a călătoriei înăuntrul minții, acolo unde Infernul și Paradisul coexistă și se confundă, uneori – își articulează Yanagihara cele trei etaje de istorie alternativă a Americii: 1893, 1993 și 2093. De fiecare dată e un sfârșit de secol, de fiecare dată include personaje cu aceleași nume (David, Charles, Peter, Edward, Eden, Nathaniel), de fiecare dată tragedia e orchestrată între doi poli, Hawaii și o casă din Washington Square Park (subtilă și nu tocmai trimitere la Henry James), de fiecare dată proiectează versiuni ale discriminării, ale manipulării și ale relației subversive dintre individ și comunitate. De la viziunea Statelor Libere, în 1893, unde căsătoria între parteneri de același sex e posibilă, dar discriminarea pe motive economice continuă netulburată de noua ordine socială, la anul 2093, în care o umanitate greu încercată de pandemii succesive a eșuat într-o Americă totalitară, orwelliană, care-și urmărește cetățenii cu mini-drone și mușamalizează crima și epurările, trecând prin 1993, și el an pandemic, marcat de discriminarea unei minorități sexuale, autoarea construiește lumi interconectate de o complexitate rafinată și, nu de puține ori, răvășitoare.

Felul în care ne căutăm pe noi înșine într-o poveste, într-un cuplu, într-o relație, într-un statut social, într-o casă, într-o țară vorbește despre tema care domină cartea aceasta halucinant de bine scrisă: inadecvarea individului în lume. Hanya Yanagihara e ca un acrobat în continuu plonjeu deasupra hăurilor, care orchestrează teamă, dorință și fragila iluzie a libertății ca algoritm al omenescului care traversează timpul și spațiul repetând aceleași greșeli, aceleași politici strâmbe, aceeași relație maladivă cu nevoia de control asupra celuilalt, aceeași tensiune între tine și eu, între noi și un celălalt pe care suntem mereu gata să-l lapidăm, să-l ostracizăm, să-l îndepărtăm dintre noi.

Dincolo de latura distopică, în subteranele căreia se desfășoară o foarte fină și dureroasă meditație asupra limitărilor vieții, pasionații de literatură vor regăsi pasaje de o delicioasă intertextualitate în această carte care ne trimite la T.S. Eliot, dar și la Virigina Woolf, la Huxley, dar și la Eco, la Morrison, dar și la Ishiguro. E o carte care devorează și care se cere devorată. Care vorbește despre crimă, exil, damnare, claustrare, boală, dar și despre zbor, despre fețele libertății, despre frumusețea de netăgăduit a imaginației, despre poezia naturii și despre ingeniozitatea tehnologică, despre suflet, așa cum călătorește el între lumi, risipit între atâtea și, totuși, atât de neobosit în căutările lui.

E un festin intelectual acest roman, care mie mi-a vorbit, mai mult ca despre orice altceva, despre mintea omenească, despre teritoriile ei vaste, adesea infernale, tectonice, abrupte, cu Paradisul ca proiecție subliminală, intuibilă, improbabilă. O ficțiune care palpită undeva, în fundal. Care ne hrănește. Care ne ține în viață.

🔸🔸🔸

Am absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea Engleză–Spaniolă, şi un masterat în Studii Culturale Americane la aceeaşi facultate. Am lucrat 19 ani ca jurnalist de radio. 
Între interviurile care mă bucură încă le păstrez pe cele cu  David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Sarah Dunant, Alain de Botton, David Mitchell, Andrew Solomon, Evgheni Vodolazkin, Richard Flanagan, Ludmila Ulițkaia, Guzel Yakhina, Jón Kalman Stefánsson, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende, Mathias Énard, Jhumpa Lahiri, David Grossman, Bernardine Evaristo, Dalia Sofer, Irene Vallejo și, mai nou, Anthony Doerr. Mai sunt suficient de mulți cât să cădem într-o enumerare plictisitoare. 
Am colaborat cu Esquire, The One, ELLE, Forbes Life și Harper’s Bazaar.
Din 2022 semnez, pentru Forbes Life, editorialul #backtoLIFE și pentru revista ELLE, interviuri cu scriitori, artiști și provocatori culturali care mi se par interesanți.
Am tradus din limba engleză Povestea lui Peter Iepurașul, de Beatrix Potter (Editura Art, 2013), Malala și creionul magic (Arthur, 2019), Carton, de Doug TenNapel (Arthur, 2019), din franceză volumul 12 creatoare care au schimbat istoria, de Bertrand Meyer-Stabley (Editura Baroque Books and Arts, 2014).
În martie 2015 am publicat, la Editura Humanitas, volumul de proză Dincolo de portocali, nominalizat, în 2016, la Premiile revistei Observator Cultural.
În 2017 a apărut, la aceeași editură, romanul Nautilus, urmat, în 2019, de Poveste pentru Maria, la Editura Nemira, volum nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România. Am publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (Editura Arthur, 2018), Dragă Virginia (Black Button Books, 2019) și Literatura la feminin. O antologie (Editura Seneca, 2021).În 2020 am lansat ioanabaldea.com, o platformă de întâlniri, interviuri, reflecții și intersecții de idei, mai mult sau mai puțin culturale. Din 2023 sunt moderatoarea podcastului #CuVoceTare, al Editurii Litera.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.