ion muresan

Ion Mureșan: “Scrisul e un act de generozitate”

ion muresanE-o duminică dimineața de iulie la Bistrița. Ion Mureșan părăsește restaurantul hotelului unde am luat micul-dejun împreună cu alți poeți și iese pe străzi, înspre pietonală, în căutare de o bere rece. Îl urmez, urmez acest om cu pălărie de paie, cămașă cadrilată cu mânecă scurtă, pantaloni de bumbac și sandale. Se-aud clopotele bisericii evanghelice, nu-i nimeni pe pietonală, numai eu și poetul, care fumează cinci țigări (“Mi-am făcut prostul obicei când mi se poticnește fraza să-mi aprind o țigară.”) și își bea cafeaua fără lapte, dar cu zahăr. Soarbe din berea rece, la halbă, între răspunsuri, îmi recită Melancolia lui Eminescu și-mi povestește cum a venit odată la liceu boit pe față, vopsit pe păr și dat cu ojă pe unghii de niște fete la o petrecere, cum inventa citate din Călinescu la orele de română și cum mereu a fost fascinat de podurile caselor din orașele mici. Restul, în interviul de mai jos.

Ion Mureșan a fost numit de Mircea Cărtărescu cel mai bun poet român în viață. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut (1981) și Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu pentru Opera Omnia (2013). Cea mai recentă cartea a sa, Alcool, a apărut la Editura Charmides în 2010 (o puteți asculta și în varianta muzicală, realizată de Ada Milea & co).

Întâlnirea în urma căruia a rezultat acest interviu s-a petrecut în cadrul Festivalului Internațional de Poezie și Muzică de Cameră, de la Bistrița (17-20 iulie) – poeziaelabistrita.wordpress.com

De ce scrieți, domnule Mureșan?

Scriu din aceleași motive din care fumez și beau. E motivul din care respir. E modul meu de-a fi. Nu știu să fac altceva

Asta ați făcut mereu? Doar ați scris?

Nu, am citit mai mult decât am scris. La un moment dat am avut sentimentul că nu voi mai scrie, spațiul între cărțile mele este și rar, și Nichita Danilov a zis “Nu va mai scrie Ion Mureșan? Cine a băut va mai bea, cine-a fumat va mai fuma, cine-a scris poezie va mai scrie.” E modul meu de-a fi.

Sunteți ”criticat” că e foarte lungă durata dintre apariția cărților dumneavoastră. Planificați în vreun fel poveste asta sau cum decideți – am scris o carte, hai să o public?

Nuuu, eu scriu rar, sunt foarte exigent cu mine și eu nu scriu cărți de poezie, eu scriu poezii… De fapt, dintr-un scriitor, dintr-un poet, e mare lucru dacă rămân 20 de poezii după ce el pleacă; dacă rămân 10 e mare lucru, dacă rămân 5 peste 50 de ani scriitorul și-a justificat existența. Mulți scriu pentru ei. Eu nu scriu pentru mine. Scriu pentru ceilalți, e un act de generozitate scrisul, un mic sacrificiu pe care îl faci; în loc să îți trăiești la maximă intensitate stările, tu te-apuci și le împăiezi, le faci obiecte de muzeu până la urmă, le pietrifici, altfel nu le poți da celorlalți, nu le poți dărui. Dar, vorba lui Steinhardt, dăruind vei dobândi. Asta e până la urmă, dacă după mine vor rămâne cinci poezii…

Aveți vreuna la care țineti în mod deosebit?

Țin la toate. Ca la copii, nu contează că unul e galben, unul e negru – sunt ai tăi, pe toți îi iubești. Sigur că sunt perioade în care te legi de un poem pe care îl înveți, îl știi pe de rost, îl spui, dar apoi trece vremea și te îndrăgostești de alt poem, ca și la femei.

Acuma de ce poem sunteți îndrăgostit?

De Întoarcerea fiului risipitor. M-am îndrăgostit de curând de el, pentru că am văzut că nimeni nu îl iubește. Și merită și el iubit, măcar să îl mângâi un pic, e copilul neglijat și acuma îl răsfăț un pic.

În tot timpul ăsta în care noi așteptăm să mai apară o carte de Ion Mureșan, dumneavoastră ce faceți, le citiți prietenilor ce ați scris?

Când scriu o poezie simt o bucurie enormă. Perioadele fără scris nu sunt perioade fericite, sunt foarte triste. Exact cum am zis într-un poem – eu când scriu o poezie nu mai sunt un om slab și de nimic, nu mai sunt un om neajutorat; când nu scrii ești un om neajutorat, te-aștepți să te atace toți, și pe trecătorul de pe stradă îl simți agresiv, pe femeia de la alimentară care îți dă lapte; ți se pare că toți sunt gata să se repeadă asupra ta, să te-mpungă, să te mănânce, să te blesteme, să te scuipe. Ești foarte vulnerabil, simți că îți lipsește justificarea. Dar eu ce fac în viața asta? Eu cu ce mai justific aerul pe care îl respir? În schimb, când iese poemul ești un rege. Când termin poemul îl citesc tuturor cu care mă întâlnesc în oraș, cunoscuți sau necunoscuți.

Suferă modificari de la prima formă?

Sigur, eu scriu mult în minte, mergând pe stradă le traduc în franțuzește să văd cum sună. Când iese îl bat la calculator, e gata șlefuit, nu mai modific nimica.

E poezia o mantră norocoasă pentru dumneavoastră?

Pe poet îl apară de toata relele din lume, iar scopul poetului e ca poezie să îi apere și pe cei care o ascultă. Apariția unui poem e o formă în care ideea și spiritul se simt bine, spiritul se tolănește în poem și are o stare de confort, de bien-être extraordinar; se modifică vorbirea, vocabularul și starea de a fi în lume a omului. Sunt lucruri pe care celălalt se tot chinuie să le spună și nu-i iese, dar când citește un poem – oh, și le însușește imediat, poetul nici nu mai contează.

În poezia altuia te întâlnești cu tine. Eu am o viziune oarecum geografică asupra poeziei – fiecare poet e o țară: una e mai secetoasă, alta e mlăștinoasă, alta e cu munți, alta are ieșire la mare, alta n-are… Aceste mici țări care sunt poeziile unui poet. Ideal ar fi să poți să călătorești în toate țările, dar n-apuci, și atunci îți alegi țara mai apropiată, țara care ți se potrivește.

În țara cărui alt poet vă regăsiți?

Eu mă regăsesc în toată poezia lumii, de la Homer încoace – Ezra Pound, Rimbaud, Baudelaire, Virgil Mazilescu. Dintre poeții tineri – Claudiu Komartin, Ștefan Baghiu.

De ce aveți nevoie ca să scrieți poezie?

Ca să scrii o poezie trebuie să fii prezent – a vedea ceva și a te bucura, dar starea asta nu e continuă. Cand iți vorbesc lucrurile și peisajele, simți o bucurie enormă, aproape că ai orgasm. Dar starea asta nu e permanent, că altfel am înnebuni.

Ce faceți ca să ajungeți la starea asta?

Ea vine. Uite, asta nu m-a mai întrebat nimeni! Nu știu, ți se dă ca un bonus pentru buna ta purtare.

Ion Mureșan, ai fost cuminte săptămâna asta, primești stare de poezie.

Haha, da, ți se dă acces la poezie, la lume. Ne plimbăm noi, dar lumea-i închisă. Apoi incepe să pulseze, orice gest e încărcat de semnificații, e fertil, toate îți vorbesc ție, începi să tremuri în fața unui copac nins sau a unei streșini, e o trepidație; atunci ești aproape de poezie. Nu știu când pierdem prezența asta, în copilărie o avem toți, ne bucurăm că lumea e nouă, virgină. Pe urmă, la un moment dat, începe să dispară, lucrurile intră toate la locul lor, în pătrățele, te plimbi printre ele, toate sunt aranjate, lumea e făcută, numită, ție nu-ți mai rămâne să faci nimica și atunci începi să mori încet-încet. Cuvântul e sâmburele-n prună, are carnație în copilărie, apoi pruna e bună, sâmburele-l arunci, toate-s organizate, lumea-i făcută, Dumnezeu e sus.

De ce vă este teamă ca scriitor?

Că n-o să mai pot scrie. Că, cine știe, Dumnezeu îmi ia mințile, mă prostesc. Asta este singura teamă. Petru Cimpoeșu spunea la un moment dat că literatura nu folosește la nimic, dar îți folosește ție, te justifică pe tine, îți dă sensul vieții. Nu știu să bat un cui, știu să cosesc, sunt un bun cosaș, am învățat acasă muncile câmpului, dar în rest nu știu să fac nimica. Doua mâini stângi.

Sunt stângaci de altfel, sunt un stângaci contrazis, nu m-au lăsat să scriu cu stânga. Scriu cu dreapta, m-au castrat de stânga. Toate-s pe stânga la mine, în afară de scris, care e esențial; de aia mă și bâlbâi, inversez literele, distanța între gânduri și cuvânt la mine trece prin doi lobi înainte să ajungă la limbă, eu gândesc foarte repede, dar până să răspund a trecut gândul, vine altul. Asta e, dacă mama a fost țărancă – au reușit să mă deregleze. Rimbaud spunea că din dezorganizarea simțurilor apare poezia; și pe mine m-au dezorganizat niște țărani, și nu cu scopul ca să scriu poezie. Tata voia să mă dea la o școală profesională, să fiu mecanic.

Am citit niște interviuri în care declarați legătura strânsă cu anii copilăriei și că v-a fost bine atunci…

Până te apuci să citești, pe urmă s-a dus și bucuria jocului. Maică-mea aducea copii la noi că eu m-apucam să citesc și ei îi era frică să nu-mi stric ochii. M-a îndopat cu morcovi, și-acuma fug de ei, știa că conțin vitamina a, vitamina vederii. Aduna copiii din vecini în curte la noi să ies și eu la joaca și ei se jucau în curte, și io citeam în casă.

–          Ieși și tu că uite au venit copiii să vă jucați.

–          Două pagini și ies.

Ce lecturi v-au impresionat?

Lecturile pentru copii – Măștile verzi, Toate pânzele sus, Cireșarii. Mai târziu am trecut la clasici. Am avut o lectură organizată, din fericire. În liceu m-am întâlnit cu Petru Romoșan, care fugise și el de acasă, și a zis că ori merge la Eugen Barbu, ori la D.R.Popescu, dar a luat primul tren spre Cluj. Și D.R.Popescu îi dădea lunar câte o sacoșă cu literatură argentiniană, americană, franceză, și o citeam amândoi. Nu am citit aiurea. La școală mă puneau în prima bancă, nu văd bine la distanță. Pe urmă am devenit obraznic și scoteam cărțile mele – Faulkner, Salinger, ora de română era ora de lectură.

Aceasta este o întâlnire-interviu pe care am preferat să o las deschisă, fără un final marcat clar. Restul e poezie.

Întoarcerea fiului risipitor (I)

Totul a fost băut.

Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele.

Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut.

Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut.

Praf de aur din căniţă de aur s-a băut.

S-au băut pietrele din pahare de piatră şi încă

din timp în timp apărea din cărţi cineva

care vedea ceva de băut

în piatră seacă:

vedea şi bea.

Apoi şi cărţile s-au băut.

Viermii negri şi păsările albe s-au băut.

Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut.

S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele.

Pielea şi părul s-au băut.

S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia,

s-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuţii sub limbă

şi s-au băut.

Şi lemnul şi fierul şi rugina s-au băut.

Acoperişuri şi fundaţii,

şi casele călăilor şi casele regale şi bordeiele

şi şoarecii de sub casa mamei s-au băut.

Şi comuna primitivă şi comunismul şi sperma s-au pus la macerat şi ca nişte sucuri s-au băut.

Dumnezeule, totul a fost băut!

Şi tot mai trece noaptea pe drum un om cu o distilerie mică pe umăr.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.