Dragostea cand te doare

Iulia Micu: „Harta amoroasă a literaturii contemporane este preponderent urbană”

În colecția „Biblioteca de proză contemporană” a editurii Litera, coordonată de scriitoarea Doina Ruști, a apărut volumul colectiv Dragostea când te doare, care reunește șaisprezece povestiri scurte. Spectrele iubirii sunt înfățișate de Andrei Panțu, Florin Spătaru, Ligia Pârvulescu, Liviu G. Stan, Cristian Fulaș, Radu Aldulescu, Radu Găvan, Delia Hügel, Dorian Dron, Allex Trușcă, Laura Sorin, Dan Sociu, Emilia Toma, Irina Georgescu Groza, Doina Ruști și Cosmin Leucuța, iar prefața este semnată de Iulia Micu, care ne dezvăluie mai multe mistere ale acestui volum. 

Dragostea, „cel mai banal accident al existenței”, a adunat de data aceasta în jurul ei şaisprezece scriitori contemporani. Ce numitor comun au povestirile din acest volum colectiv din punctul de vedere al fragilității îndrăgostiților?

Unul dintre cele mai mari mistere ale naturii umane, dragostea, îndeamnă mai întotdeauna la un serios examen de conştiinţă, de nesfârşite ori transpus în minunate manifestări de ordin estetic. Bineînţeles că prozele din acest volum o înfăţişează împrumutând multe dintre trăsăturile pe care literatura le-a folosit de când lumea pentru a o descrie, dar în acelaşi timp, o încarcă cu cele mai interesante şi noi nuanţe pe care modernismul şi contemporaneitatea au reuşit să i le imprime. Şi pentru că vorbesc, fiecare, pe un ton şi într-un stil aparte, original, despre nuanţele tragice ale existenţei, despre „dragostea… când te doare”, cele şaisprezece texte din acest volum accentuează adesea dramatismul, analizând prăpastia alterităţilor ireconciliabile, scrutează cu iscusinţă obscuritatea de la marginile teritoriului identităţii. 

În general, forța supraumană a dragostei vine în contrast cu destinul ei tragic. Totuși, în poveștile copilăriei, personajele trăiesc fericite până la adânci bătrâneți. E sănătos sau realist să citim și să idealizăm încă din copilărie povești cu happy end? 

Întotdeauna am fost convinsă că nu ne alegem textele pe care le citim, ci mai degrabă acestea ne aleg pe noi, ne cheamă, se vor citite, cunoscute. De aceea, de pildă, în primii ani de viaţă, copilului i se citesc adesea foarte multe poveşti, însă acesta va reacţiona diferit la ele, în funcţie de personalitatea pe care o are şi, oricât de ciudat ar părea, în funcţie de un anumit tip de predestinare, să zicem, adânc înscrisă în litera destinului. O personalitate profund solară va aprecia şi va căuta finalurile fericite, câtă vreme una melancolică va înclina spre latura tragică a poveştilor. Bineînţeles că această predispoziţie pentru una sau alta dintre categorii se poate transforma ulterior, în funcţie de momentele existenţei. De asemenea, tind să cred că nu prea putem determina ce anume este „sănătos” sau „realist” în formarea unei personalităţi şi chiar mă tem că o utopie construită pe prioritatea acestor doi termeni ar tinde să elimine cu desăvârşire orice „abatere” cum ar fi romantismul, de pildă, sau mai mult, chiar să anuleze cu totul acele mize dramatice atât de importante în formarea imaginarului unui individ. 

Mai există un paradis sau loc idealizat, reconfortant, unde emoțiile și contextul sunt la  superlativ în majoritatea timpului? Unde și cum crezi că se produce căderea din paradisul sperat în timpurile prezente? 

Sigur că da. Un astfel de paradis, o minunată ţară a tuturor posibilităţilor este în cele mai multe cazuri copilăria. Bineînţeles, căderea, ieşirea din acest spaţiu mirific o reprezintă chiar maturizarea înţeleasă în toate formele posibile sub care se poate ea manifesta. Sigur că, la modul ideal, ar trebui ca fiecare dintre noi să ne construim personalitatea şi sufletul ca pe o fortăreaţă hiperbolică a sentimentelor pozitive. Creştinismul ne vorbeşte întotdeauna despre o dragoste necondiţionată pentru lume şi pentru celălalt. Însă aici intervin numeroase distincţii între dragoste şi erotism, pentru că iubirea creştină presupune un alt tip de pasiune. Ea este agapé, este filia… distincţii asupra cărora nu putem insista aici pentru că ar face ca discuţia noastră să se prelungească la infinit.

Dacă ai trasa o hartă a geografiei amoroase a literaturii contemporane din România, cum ar arăta?

Când vine vorba despre literatură şi despre hărţi, mă gândesc imediat la geografiile literare, şi la câţiva universitari care le-au cercetat şi definit: Bertrand Westphal, Franco Moretti, Robert T. Tally. Cred că toţi trei ar fi de acord cu mine că harta amoroasă a literaturii contemporane este preponderent urbană, dacă nu una aproape exclusiv urbană, chiar metropolitană. Apoi aş observa că graniţele ei ar coincide în mare parte cu spaţiul românesc şi că mai rar contururile geografice se prelungesc spre celelalte spaţii europene. Evident, există şi abateri de la această regulă şi chiar în acest volum despre care discutăm aici veţi găsi cel puţin două astfel de excepţii.

Îți aduci aminte care a fost primul text citit sau auzit care gravita în jurul dragostei? Ce impresie ți-a lăsat, cum te-a influențat?

Când eram copil, mi se citea foarte mult Andersen şi îndată ce am început să pricep cât de cât basmele lui, acestea au început să mă indispună cumplit. N-aş arunca însă vina doar pe autorul danez câtă vreme m-a înfiorat în egală măsură legenda ciocârliei din folclorul românesc – tristă victimă a iubirii faţă de Soarele dogoritor. La fel mi s-a întâmplat când am descoperit că în spatele minunatelor acorduri ale muzicii de balet din Lacul Lebedelor a lui Ceaikovski stă tot o confuzie, o crudă nesincronizare între îndrăgostiţi. Chiar şi Cenuşăreasa mă întrista un pic tot din punctul ăsta de vedere. Am început să asociez imediat dragostea cu o „vrajă” care poate genera multe nefericiri. Albă ca zăpada, având şi ea de-a face tot cu o vrăjitoare, mi-a confirmat imediat că aveam dreptate. În plus, eram sigură că „prinţ” sau „prinţesă” sunt de fapt de sinonime pentru nefericiţii în dragoste. Din toată seria preferam cât de cât basmul Frumoasa şi bestia cu varianta lui slavă Floarea purpurie unde suferinţa cea mare era a prinţului şi nu a fetei, iar mesajul mi se părea mult mai clar şi mai convingător. Apoi am început să le asociez cu varianta românească din Povestea porcului şi tâlcul lor mi s-a părut din nou unul sinistru. Totuşi, pornind de-aici am înţeles prima dată dragostea în parametrii ei contemporani, ca să zic aşa, ca fiind o vrajă ce are puterea să facă din om animal şi invers, dar şi că ea trebuie să cultive respectul pentru libertatea celuilalt etc. Recunosc pe de altă parte simpatia pe care o aveam citind Sarea în bucate faţă de fiica de împărat care îşi demonstra cu înţelepciune dragostea faţă de părintele său, acea filia. Apoi, în adolescenţă, am trecut de la esenţele tari din basme la infuziile diluate care emanau un parfum dulceag de tentaţie otrăvitoare. Ştiam pe de rost lirica erotică a lui Nichita Stănescu, citeam la ceas de taină poezii selectate din Rabindranath Tagore, urmăream cu interes în paginile Medelenilor anemicele şi diluatele sentimentalisme dintre Dănuţ şi Monica, răsfiram rând cu rând încâlcitele infatuări amoroase din proza victoriană, îl compătimeam pe bietul Werther, dar fără prea multă convingere, mă înfiora aproape până la obsesie imaginea care încheia romanul La răscruce de vânturi… Adevărata calitate a dragostei însă, adică fascinantul dialog între îndrăgostiţi, am descoperit-o abia o dată cu romanul lui Mircea Eliade, Maitreyi şi a răspunsului din cartea lui Maitreyi Devi, Dragostea nu moare. Dar toate aceste lecturi vorbeau despre efemeritatea dragostei, despre limitele unui sentiment care sfârşeşte ca victimă tragică a evoluţiei temporale.  Însă adevăratul text, marele text despre cuplu şi despre destin care avea să-mi redea încrederea în caracterul etern şi imuabil al dragostei, în puterea ei miraculoasă, fantastică, a fost de fapt, n-o să vă vină să credeţi!.. romanul Adam şi Eva al lui Liviu Rebreanu. 

Acest volum ne ajută în viața de zi cu zi? Putem cunoaște mai bine diversitatea formelor dragostei? Poate această cunoaștere preîntâmpina anumite confuzii atunci când ne simțim prinși în mrejele sentimentelor?

Cred că orice carte citită constituie un beneficiu pentru acela care o citeşte. În primul rând pentru că, aşa cum spunea şi Lucian Blaga într-un aforism citat adesea „cultura înseamnă libertate”, libertatea de a cunoaşte, şi cine ne-ar putea oferi mai bine prilejul de a trăi mai multe vieţi, de a cunoaşte viaţa în diversitatea formelor ei dacă nu literatura? Dincolo de aceste consideraţii generale trebuie spus că marea calitate a volumului Dragostea când te doare este chiar originalitatea cu care fiecare dintre cei şaisprezece autori prezenţi în volum au ales să scrie despre această temă veche de când lumea. Multitudinea vocilor narative, diversitatea abordărilor fac din această carte un fel de caleidoscop pentru că indiferent de la care proză începem să citim vom constata că, deşi vorbesc despre acelaşi lucru, despre suferinţa în dragoste, textele construiesc, fiecare, abordări şi viziuni diferite de la filosofia existenţei la melodramă, de la grotesc la absurd, de la mizerabilismul vieţii la abisalităţi psihologice, de la anecdotic la sociologic, de la lirism la realism şi fantastic, de la distopie la morală. Iată deci multiplele faţete ale acestui volum care fără îndoială că are un mesaj de transmis şi nu va întârzia să facă acest lucru, aşa cum spuneam mai devreme, mai ales dacă se va întâmpla să vă întâlnească, cu siguranţă o să vă convingă să îl citiţi. Şi fără îndoială va face asta câtă vreme e plin de farmec ca orice mare cuceritor, e un adevărat expert în dragoste. 

Lectura acestui volum ne ajută să luăm pulsul imaginarului erotic contemporan. De ce ai recomanda și cui ai recomanda Dragostea când te doare? Ai citi / asculta acest volum și în alt format decât cel fizic?

Eu am citit aceste texte mai întâi în format electronic, abia ulterior în format tipărit, dar cred că vorbim despre o carte care ar putea atrage foarte bine atenţia şi în format audiobook, având în vedere că o colecţie de povestiri, unitară ca temă, dar fragmentară ca format, ar fi mai uşor de urmărit în format audio de către cititorii grăbiţi. Oricum, editura Litera a transpus deja majoritatea volumelor din colecţia de literatură contemporană în format audio. Ele pot fi găsite pe voxa şi poate că în timp va decide să transpună astfel şi cele două antologii, din colecţia „Biblioteca de proză contemporană”, Treisprezece şi  Dragostea când te doare. Aş recomanda volumul celor care cred că un astfel de subiect s-a fumat, că e prea tern sau chiar depăşit. Vor avea surpriza să descopere multă ingeniozitate legată de stil, de abordare. Apoi l-aş recomanda celor care susţin că tinerii autori contemporani preferă să scrie superficial despre lucruri superficiale. Vor fi uimiţi să constate multă maturitate şi nişte perspective foarte complexe în aceste texte. L-aş recomanda nefericiţilor în dragoste şi tuturor dezamăgiţilor, gândindu-mă că îşi vor face din el un prieten. De asemenea, l-aș recomanda cititorilor şi iubitorilor de literatură română contemporană care am convingerea că nu vor fi dezamăgiţi.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.