Maria Orban: ”Cărțile pot crea legături și pot deschide dialoguri”

Oameni mari este volumul de debut în proză al scriitoarei Maria Orban. Am invitat-o pe autoare să răspundă la câteva întrebări după ce am parcurs volumul și, de asemenea, să ne semneze câteva exemplare în Cărturești Piața Sfatului Brașov, care apoi au fost distribuite către alte câteva librării. Dialogul a pornit de la câteva repere din roman, însă apoi am deschis discuția și către alte teme: relația scriitor-personaje, pasiuni, librării preferate sau planuri literare pentru viitor. 

De menționat și faptul că romanul a fost nominalizat în anul trecut la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria „Proză Debut”, și selectat pentru Festival du Premier Roman de Chambéry 2022. 
– Karmen Florea

”… iubirea înseamnă drepturi și obligații. Nu ieși tu din schemă când te plictisești.” spune unul dintre personajele tale, Preda, rockerul clasei Rucsandrei Radu. Deși sunt vorbele unui puști, cred că pot fi un bun punct de plecare pentru discuția noastră. Pare că nici în viața reală lucrurile nu mai durează. Oamenii se schimbă mai des și mai rapid decât acum niște ani, poate și datorită faptului că întreg contextul în care locuim și trăim s-a modificat. Rucsandra totuși vrea rutină pentru că nu a avut parte de așa ceva când era copil, acesta este unul dintre punctele cheie ale romanului. Plecăm cu un astfel de bagaj din copilărie și cu greu putem scăpa de el. De ce a fost pentru tine important să scrii despre un astfel de subiect? 

Cred că au fost mai multe motive la bază. Unul dintre ele e acela că pot scrie mai bine despre ceva ce cunosc, înțeleg, am trăit mai mult sau mai puțin. Un alt motiv a fost acela de a lăsa în urmă și într-o formă închegată niște lucruri pe care le-am tot rumegat în ultimii ani și de a-mi da voie să mă gândesc și la altceva.  

În lumea personajului principal este multă gălăgie. Uneori aproape că nu-și poate aduna gândurile din cauza acestor zgomote. Crezi că poate faptul că nu mai există suficient timp pentru reflecție poate fi cauza ecartului care se creează între parteneri?

Da, ar putea fi un motiv.  De fapt, timp există, de ce nu ni-l mai permitem cred că e și mai interesant de aflat.  

Relația Rucsandrei cu părinții a fost și încă este, cu mama acum, că doar ea a mai rămas, destul de dificilă. Își pot salva copiii părinții, măcar în imaginație? 

Aș zice că toate relațiile dintre părinți și copii sunt dificile și nu cred că cineva poate salva pe altcineva. Cel mai util ar fi să comunice cu adevărat între ei, dar e inconfortabil, de cele mai multe ori, de aici ezitările și dialogul de complezență. Poate un alt mod de a mai clarifica lucrurile ar fi și acela de a ne privi părinții în complexitatea lor, nu doar în ipostaza asta, de adulți care ne (supra)veghează. De când sunt mamă, mă raportez altfel la ai mei, poate și pentru că mă recunosc mai ușor acum în comportamentele și atitudinile lor, să zicem că am învățat să-i judec mai puțin, încerc oarecum să înțeleg ce au făcut și de ce și să nu le repet chiar toate greșelile. 

”E foarte interesant ce face singurătatea din om” își supune Rucsandra la câteva pagini după începutul romanului. Paradoxal, într-o lume în care mijloacele de comunicație sunt tot mai multe și diverse, singurătatea atinge cote foarte mari. Pe măsură ce intriga avansează însă, frica inițială de singurătate se modifică. De ce ai ales să îndrepți povestea într-o astfel de direcție?  

Mi s-a părut a fi plauzibilă, cred foarte mult în mesajul ăsta (devenit deja clișeu) care spune că tu alegi ce interpretare dai lucrurilor pe care le trăiești. Rucsandra realizează treptat că despărțirea de Seba e necesară și că poate deschide alte drumuri. Am vrut să arăt cumva că se poate și așa, dar asta nu înseamnă că nu vor exista căderi și recăderi, cartea se încheie într-un punct oarecum optimist pentru că am vrut să las acolo și o mică speranță; în viață, în schimb, e un proces complex și de durată. 

Un scriitor poate face orice cu personajele sale sau consideri că la un moment dat acestea au o traiectorie proprie, care devine dificil, dacă nu imposibil, de modificat?

Nu știu cum e în cazul altora, mie nu mi s-a întâmplat să-mi scape lucrurile de sub control; în mare, am știut de unde iau personajul și unde îl las. Totuși, ce mi se mai schimbă în timpul scrisului e partea legată de detalii, de gesturi mărunte, de vorbe, atitudini, astea, da, uneori, îmi apar așa și merg pe firul lor să văd unde ajung/-em.

Am observat că există câteva lucruri pe care personajul tău le-a împrumutat de la tine. Care sunt însă cele mai mari deosebiri? 

Atitudinea Rucsandrei, felul în care se raportează la evenimente, felul în care răspunde într-un final sunt ale ei, nu ale mele. Mie mi-a luat mult timp să procesez evenimentele importante pe care le-am trăit, am crezut că am găsit răspunsuri și apoi am revenit de unde am plecat, a fost și este un traseu destul de greu sau nu sunt eu suficient de perseverentă în a clarifica lucrurile. 

Ne poți spune câteva detalii legate de evoluția titlului romanului? Cum s-a modificat de când ai început să scrii la el și până a ajuns la tipar?

Inițial, titlul romanului a fost „O despărțire”. Mă ajuta pentru că în centru aveam ideea asta că orice despărțire angrenează altele și le redeschide pe cele vechi, dacă nu au fost asumate (despărțirea de iubitul din facultate și cea de tată). Îmi mai plăcea și pentru că e numele unui super-film al lui Asghar Farhadi. 

Ulterior, mi-am dat seama că povestea e mai mult decât divorțul și ce declanșează el, e mai degrabă despre maturizare și mi-am adus aminte cum m-am raportat eu de-a lungul timpului la oamenii mari din jurul meu, cum i-am zeificat, cum i-am ironizat apoi, când am ajuns și eu adult și am realizat că de multe ori bravăm și habar nu avem ce facem de fapt. Maturitatea e ceva ce se formează încontinuu, nu e dată de vârstă. Și a rămas titlul ăsta, „Oameni mari”, pentru că mi s-a părut că surprinde mai bine „ce vrea să spună autorul” (ca să folosesc un clișeu din top 3 dintre cele folosite de noi, profesorii de română).

Ce autori străini ai descoperit în 2022, care nu sunt deja traduși în limba română, dar pe care ai vrea să îi vezi pe și la noi pe rafturi? 

Inițial, am răspuns la întrebare înainte de a afla câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură și am scris așa:

Am început anul citind-o, la sugestia unei prietene, pe Annie Ernaux. Ea este tradusă la noi cu două cărți individuale și una la care e co-autoare, dar mai există multe altele, așa că am citit și în franceză, mi-am luat și ultimul roman când am fost la Chambéry, am urmărit interviuri, caut acum un documentar realizat de ea, într-un cuvânt am devenit fan Ernaux și m-aș bucura tare dacă ar exista interes pentru ea și la editurile din România. 

Acum, situația fiind alta, nu știu ce alt nume să-ți spun pentru că nu m-a frapat cineva în mod deosebit. Sincer, nu reușesc să țin pasul nici cu cei traduși deja la noi, ceea ce e o bilă albă pentru traducători, una gri pentru mine. 

Ai o librărie preferată? În orașul în care locuiești, în România sau în altă țară?

Îmi place să merg în Cărtureștiul din mall pentru că știu că acolo e Vlad Drăgoi, la fel, în Humanitasul din Piața Sfatului pentru că îl pot întâlni pe Mihail Vakulovski sau în St.O.Iosif, unde e Ioana Zenaida Rotariu. În principiu, nu am vreo preferință anume, îmi plac oamenii care lucrează acolo. Dacă ne referim la spațiu ca atare, visez la o librărie imensă. Să aibă ferestre mari, să fie multă lumină, să fie cald și să pot sta acolo ore întregi. 

Care crezi că este superputerea cărților? 

Nu e doar una, e un cumul. Dar cel mai mult îmi place aceea de a crea legături, de a deschide dialoguri, de a deschide ochii, mintea, sufletul, după preferințe.

Ebook sau carte tipărită?

Sunt mai old school, iubesc cărțile tipărite. 

Te-aș întreba acum, făcând o schimbare de registru, ce îți place cel mai mult la meseria ta și ce ai vrea să schimbi, dacă ai avea ocazia?

Îmi place enorm interacțiunea din clasă, cât despre ce aș schimba, e o discuție atât de lungă că nici nu știu de unde să încep. Poate că cel mai important ar fi modul în care e privită literatura și cum să insistăm mai mult pe ceea ce poate ea să facă: să deschidă dialoguri, fără presiunea unui examen în care unii elevi ajung să scrie tot ceea ce știu că se așteaptă de la ei.

Ne poți povesti câte ceva despre relația cu fotografia?

Fotografia este una dintre pasiunile mele, nu îmi pot imagina că merg undeva fără aparatul de fotografiat. Mă ajută să fiu atentă, să mixez ceea ce văd cu ceea ce simt că e dincolo de imagine, îmi place la nebunie să stau mult timp în anumite locuri și să aștept să văd cum se schimbă dinamica spațiului respectiv. 

Ce reprezintă scrisul pentru tine? Lucrezi la un nou roman? 

Am început să scriu la un nou roman, lucrez altfel decât la primul, unde secvențele erau mai bine așezate, cel puțin în capul meu. Partea bună e că îmi face plăcere să mă gândesc la poveste în ansamblul ei, îmi sunt dragi personajele. Scrisul îmi oferă un fel de realitate alternativă, dar și un spațiu de joacă. Cred că uneori mai am nevoie să scriu și pentru a nu îi sufoca pe cei dragi cu atenția mea, e o formă de a-i proteja, dar și de a mă simți independentă. 

”Vrei să mâncăm păpădie, ca iepurii”, cândva când trec prin Brașov? 😊 

Ha, ha, poate nu chiar păpădie, e cam amară, mai nou am învățat să identific măcrișul, știu și niște locuri unde îl putem găsi, așa că abia aștept să ne vedem.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.