Marius Chivu | Proza scurtă străină din 2022

Prin numărul de titluri traduse, 2022 a fost pentru proza scurtă un an cu mult mai bun decît cel de dinainte (despre care am scris aici). Inclusiv la capitolul reeditări. În cele ce urmează recomand cele opt cărți în ordinea subiectiv descrescătoare a măreției, iar ca bonus menționez și antologiile cu proză scurtă străină, precum și reeditările.

🐱‍👓 La finalul fiecărei prezentări am adăugat titlul cîte unei proze, dintre cele mai scurte, pe care ați putea-o citi în librărie, în spațiile amenajate pentru lectură, în ideea de a surprinde „vocea” fiecărei cărți. 

1. Tennessee Williams, Asemănarea dintre o cutie de vioară și un sicriu, traducere de Ioana Tudor, Editura ART

Faimos ca dramaturg, americanul Tennessee Williams (1911-1983) a scris mai multe volume de povestiri în cariera sa, povestiri cu nimic mai prejos decît piesele sale premiate cu Pulizer și ecranizate. Acest mic volum de proză scurtă este primul tradus la noi și adună nouă povestiri scrise între anii 1937-1955 (adică perioada de înainte de debut și cea a marilor succese), plus două texte din anii `70 (perioada de umbră a carierei sale, cu alcool și droguri). Una dintre povestiri, „Pasărea galbenă”, a fost chiar ecranizată de Faye Dunaway în 2001. Protagoniștii povestirilor sînt, în general, tineri aflați în fața unor momente decisive, de intrare în viața de adult, de confruntare cu propria alteritate, de acceptare a propriei diferențe sau de adaptare a diferenței lor în societate. Căci majoritatea sînt, de fapt, niște marginali și se află în pragul unui moment, deseori „nerușinat”, care le marchează sau chiar le sfîrșește viața: prostituate/„zîne”, dar și „tîrfe masculine”, gay, masochiști reprimați, ologi, mame singure, fete mari, femei frigide, copii din flori, muribunzi, condamnați la moarte. Povestirile, unele șocante, au toate calitatea de a pune împreună violența și tandrețea, frumusețea și mizeria, cruzimea și, ca să folosesc un cuvînt la modă, empatia.

🐱‍👓 De citit în librărie: „Dorința și maseurul negru”. 

2. Alice Munro, Tînăra cerșetoare, traducere de Mariana Piroteală, Editura Litera

Canadianca Alice Munro (n. 1931) a împlinit anul acesta 91 de ani, iar această carte este cea mai veche dintre cele traduse la noi pînă acum din opera ei. Publicată în 1977, conține zece povestiri care au în centrul lor aceleași două personaje feminine: Rose și mama ei vitregă Flo, ambele surprinse în diverse perioade ale vieții lor. Nefiind totuși un roman, cartea nu are o structură temporală, povestirile fiind independente și rotund scrise, putînd fi citite în orice ordine și, eventual, sărite de la lectură (feministelor radicale chiar le recomand să evite pe cît posibil să citească „Lebede sălbatice”). Împreună povestirile formează însă o narațiune a formării, Rose fiind surprinsă la diverse vîrste (copilă orfană, adolescentă ținută în frîu, tînără soție nefericită, femeie divorțată singură) și în diverse etape ale carierei sale de actriță modestă. Veți regăsi aici coerența universului feminin din proza premiatei cu Nobel în 2013: desprinderea de familie și de mediul tradițional restrictiv al orașului de provincie, înțelegerea corpului și tatonarea sexualităţii, provocările mariajului și tentația aventurii („Voia urzeli, un secret strălucitor, tandra sărbătorire a poftei trupești, văpaia emoțională a adulterului”), corvoadele vieţii domestice și a convențiilor sociale.

🐱‍👓 De citit în librărie: „Lebede sălbatice”.

3. Nicole Krauss, Să fii bărbat, traducere de Mihaela Dumitrescu, Editura Humanitas Fiction

Publicată în pandemie, aceasta este prima și singura, deocamdată, carte de povestiri a romancierei americane Nicole Krauss (n. 1974), povestiri scrise într-o perioadă de două decenii, majoritatea la persoana întîi, folosind destule elemente biografice recognoscibile: moștenirea evreiască, pasiunea sa pentru dans și înot, experiența divorțului (de romancierul Jonathan Safran Foer) și a maternității. Într-o formă sau alta, temele sale din romane se păstrează și în aceste povestiri care explorează povești de familie marcate de trecutul Holocaustului sau de migrație (cei tineri se află la New York, iar cei bătrîni la Tel Aviv) și relații de cuplu destrămate, uneori plasate integral în Israel: adolescente virgine martore la divorțul părinților, văduve bătrîne care-și refac viața, cupluri gay care devin părinți folosind mame surogat de altă etnie, bărbați întorși de pe front cu diverse traume. De altfel, există o atenție sporită pentru personajele masculine, bine conturate, chiar dacă nu neapărat protagoniste, scriitoarea, ea însăși mamă a doi băieți, afirmînd într-un interviu că a vrut să scrie despre „vulnerabilitatea bărbaților și complexitatea a ceea ce li se cere în termeni de putere deopotrivă în societate și la nivel personal”.

🐱‍👓 De citit în librărie: „Viitoare situații de urgență”.

4. Bernhard Schlink, Culorile despărțirii, traducere de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom

În această a treia sa culegere de povestiri traduse și la noi, germanul Bernhard Schlink (n. 1944) abordează tema sa predilectă – timpul, explorat în cîteva dimensiuni ale sale: secretele/regretele trecutului, diferența de vîrstă în dragoste, acceptarea/înfruntarea bătrîneții. De la secrete și amintiri, trecînd prin relații uzate pînă la doliu și uitare, o întreagă paletă cromatică a despărțirilor, la propriu și la figurat, se regăsește în cele nouă povestiri ale acestei cărți cu titlu de sine stătător, în care protagoniști sînt matematicieni foști turnători ai poliției secrete est-germane prinși din urmă de păcatul tinereții, profesori bătrîni imigranți îndrăgostiți de eleve, femei chemate la căpătîiul foștilor soți, septuagenari plecați în vacanță cu iubite mult mai tinere sau vizitîndu-și amantele de odinioară, un cuplu de lesbiene confruntate cu încercările nereușite de inseminare în vitro, un copil martor și păstrător al secretului infidelității mamei, un bărbat venit la înmormîntarea fratelui sinucigaș, un băiat handicapat părăsit de prietenul lui cel mai bun după ce sora lui îi refuzare acestuia dragostea. Fost avocat, Bernhard Schlink își construiește scenariile despărțirilor în jurul unor probleme/dileme de ordin moral, formulate retoric și lăsate ca atare, să plutească deasupra poveștilor, vieților.

🐱‍👓 De citit în librărie: „Aniversare”.

5. Clarice Lispector, Fericire clandestină, traducere de Anca Milu-Vaidesegan, Editura Humanitas Fiction

Scrise în ultima perioadă a vieții sale, aceste povestiri alcătuiesc al doilea volum, și ultimul, din integrala prozei scurte dedicată Claricei Lispector (1920-1977), cea supranumită „Virginia Woolf a Braziliei”. Născută în Ucraina într-o familie de evrei refugiați, Clarice Lispector a scris nu mai puțin opt volume de proză scurtă (însumînd 85 de texte), pe lîngă tot atîtea romane, unele traduse și la noi la Editura Univers. Cum am scris și anul trecut la apariția primului volum, Cea mai mică femeie din lume, literatura sa este un spectacol elegant al monologului interior, al autoanalizei și delirului, totul sub forma unui jurnal intim fragmentar, deopotrivă psihologic, filozofic și poetic. Prozele sale, unele foarte scurte, sînt, în general, procese mentale prin care scriitoarea explorează psihologia, sentimentele, proiecțiile unor fete, adolescente, femei tinere sau bătrîne confruntate cu tot ceea ce alcătuiește viața: familie, maternitate, dragoste, moarte, idealuri și angoase, tentații și plictiseli, temeri, nevroze, revolte. Ca și în cazul Luciei Berlin, a cărei antologie Manual pentru femei de serviciu (Editura ART), a făcut-o cunoscută și la noi, acest al doilea calup de proze scurte ar trebui s-o impună definitiv și pe Clarice Lispector.

🐱‍👓 De citit în librărie: „El m-a băut”.

6. Ivo Andrić, Poză de familie și alte povestiri, traducere de Octavia Nedelcu, Editura Cartier

Născut în Bosnia-Herțegovina, dar scriind în limba sîrbo-croată, Ivo Andrić (1892-1975) a fost premiat în 1961 cu Nobelul literar, devenind primul scriitor balcanic căruia i s-a acordat această distincție. În această a treia carte de povestiri a acestui „înțelept cronicar al spațiului Balcanic” publicată la noi în ultimii ani (celelalte două au apărut la Editurta Polirom), veți găsi o selecție de nouăsprezece povestiri scrise în perioada 1914-1964, variabile ca întindere și ca abordare. Elegante ca frazare, avînd un aer vag nostalgic și un ritm lent, unele sînt povestiri exotice în ramă (desprinse parcă din O mie și una de nopți), altele sînt confesiuni meditative sau de atmosferă, toate alcătuind însă o galerie vintage de personaje din Balcanii tumultuoși prin conflictele etnice de la începutul secolului trecut. Inclusiv cu o privire în Bucureștiul interbelic, căci una dintre povestiri este o scenă de beție de pomină petrecută în faimosul cabaret Alhambra (Ivo Andrić a activat la București, în anul 1922, ca diplomat), unde un grup de afaceriști din Balcani schimbă impresii despre birocrația românească, beau și dansează, însoțiți de femei, pe muzică de jazz și lăutărească cîntată de negri și de țigani.

🐱‍👓 De citit în librărie: „Copiii”.

7. Stephen King, Un strop de sînge, traducere de Ruxandra Toma, Editura Armada

Stephen King (n. 1947) nu poate scrie chiar scurt, volumele lui de povestiri adună, de fapt, cîteva nuvele, fiecare în jurul a o sută și ceva de pagini. Este și cazul acestui volum cu patru texte ample, despre care scrie la final, alintîndu-se, că nu știe exact cum i-au venit ideile respective („Habar n-am cum mi-a venit ideea asta”, „N-am nici cea mai vagă idee de unde s-a născut povestirea asta”). Într-una dintre nuvele inventează o conferință a lui Jonathan Franzen, iar despre altă nuvelă (a cărei protagonistă este aceeași din romanul Străinul) mărturisește că s-a gîndit la subiectul ei mai bine de zece ani. Accidente puse la cale de reporteri TV pentru creșterea audienței, accidente care unesc doi bărbați printr-un bilet de loterie și un telefon mobil, viața unui bărbat povestită invers cronologic, un pact cu diavolul făcut de un scriitor aflat în pană de inspirație. Acestea sînt subiectele celor patru povestiri dezvoltate pe spații suficient de mari să nu le poți citi în librărie.

🐱‍👓 De citit în librărie: Nota autorului.

8. Haruki Murakami, Persoana întîi singular, traducere de Andreea Sion, Editura Polirom

Haruki Murakami (n. 1949), acest Eric Emmanuel-Schmitt japonez, a publicat în pandemie acest al cincilea său volum de proză scurtă, conținînd opt povestiri scrise toate la persoana întîi, cu un narator nenumit, scriitor, aflat la vîrsta de mijloc (într-o povestire numele lui este, totuși, dezvăluit: Haruki Murakami) și avînd ca subiect temele sale recurente (jazzul, baseball-ul). Murakami face efortul minimal de a păstra cît de cît aparențele fanteziei, rezultatul fiind o colecție de rememorări a unor întîmplări banale din tinerețe, pe muzică de Beatles, Schumann și Charlie Parker, cărora prozatorul se străduiește să le insufle viața ficțiunii și vraja introspecției. Dar trucurile sînt cam fumate: jocuri ficționale leneșe, clișee ale unui fantastic ce mimează profunzimea, cu meditații despre viață, dragoste și amintire, de nivel adolescentin. Aproape toate povestirile sînt despre muzică și femei rămase la distanță, fără contururi, fără personalitate, ca niște spectre vag erotice.

🐱‍👓 De citit în librărie: „Perna de piatră”.

Bonus – antologii

Freeman`s. Cele mai bune texte noi despre schimbare, editor John Freeman, traduceri de Anca Dumitrescu & Elena Marcu, Editura Black Button Books

🐱‍👓 De citit în librărie: Lina Meruane, „Pielea ei, atît de frumoasă”.

Proiectul Decameronul. 29 de povestiri noi din pandemie selectate de editorii The New York Times Magazine, traduceri de Ona Frantz, Marin-Mălaicu Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu și Alexandra Turcu, Editura Pandora M

🐱‍👓 De citit în librărie: Rachel Kushner, „Fata cu valiza mare și roșie”

KIWI. Granițe, traduceri de Ioana Zlotescu, Jana Balacciu Matei, Iulia Gorzo, Simina Popa și Marius Chivu, Editura Polirom

🐱‍👓 De citit în librărie: Paul Bailey, „Bărbatul acadea”.

Bonus – reeditări

Thomas Mann, Mario și vrăjitorul. Povestiri 1919-1953, traducere de Ion Roman, Editura Humanitas Fiction

🐱‍👓 De citit în librărie: „Tristan și Isolda”.

Roberto Bolaño, Tîrfe asasine, traducere de Alina Cantacuzino, Editura Pandora M

🐱‍👓 De citit în librărie: „Prefigurarea lui Lalor Cura”.

Adolfo Bioy Casares, După-amiaza unui faun, traducere de Tudora Șandru-Mehedinți, Editura Curtea Veche

🐱‍👓 De citit în librărie: „Se deschide o ușă”.

Juan Rulfo, Cîmpul în flăcări, traducere de Andrei Ionescu & Ileana Scipione, Editura Curtea Veche

🐱‍👓 De citit în librărie: „Zi-le să nu mă omoare!”.

Nikolai Leskov, Lady Macbeth din Mțensk, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction

🐱‍👓 De citit în librărie: „O mică greșeală”.

Stephen King, Anotimpuri diferite, traducere de Constantin Dumitru Palcus, Editura Armada

🐱‍👓 De citit în librărie: posfața.

🔹🔹🔹

Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI. Ultima carte publicată: Sfîrșit de sezon, ediție adăugită, Editura Polirom, 2022.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.