Moni Stănilă | „N-am fost niciodată adepta unui singur vârf al poeziei românești”

Moni Stănilă a fost câștigătoarea unei Burse și rezidențe de creație Cărturești la ediția a doua a acestui program, la categoria poezie. Sejurul la Vila Golescu din Câmpulung Muscel a fost unul prolific, care i-a permis autoarei să finalizeze volumul de poezie Ofsaid, recent publicat în colecția Vorpal a editurii Nemira.

La ediția a doua a programului de Burse și rezidențe de creație literară Cărturești, în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio, ai fost selectată câștigătoarea secțiunii poezie. Ai mai aplicat la rezidențe? S-au potrivit așteptările pe care le aveai cu realitatea de la fața locului?

În România mai aplicasem o singură dată pentru o rezidență. N-am luat atunci, dar a luat Alexandru, soțul meu, deci tot a fost bine. Însă, sincer vorbind, nu mă așteptam să fiu selectată, nu fiindcă n-am încredere în mine, ci pentru că am egală încredere în colegii mei de generație. N-am fost niciodată adepta unui singur vârf al poeziei românești, depinde de foarte mulți factori, dar pot oricând face o listă de cel puțin douăzeci de poeți și poete, care îmi par în egală măsură valoroși. Deci surpriza (și bucuria) a fost cu atât mai mare. Probabil nu aveam mari așteptări de la această rezidență, dar acum cred că o voi vedea mereu ca pe o mare oportunitate, ceea ce înseamnă că realitatea a depășit cu mult așteptările.

Te-a influențat ceva în mod special în acel spațiu (parcul dendrologic, animalele etc.)? Dacă nu mergeai în această rezidență crezi că manuscrisul tău ar fi avut un alt drum?

În primul rând nu aș fi avut partea a doua a cărții. Sigur că arborele de lalea din fața dormitorului a devenit important, chiar dacă în cele mai multe poeme îi spun stejar, iar câinele Lăbuș, botezat de noi Muscel, prin plânsetele lui, prin viața dură, nasul spintecat, prin bătăile cu ceilalți câini care îi călcau teritoriul, a devenit chipul mic al lumii mari. Casa, istoria ei, oamenii din jur – toate și-au făcut loc în cartea mea. E și o carte despre Vila Golescu și Câmpulung.

Dacă te gândești la Vila Golescu, cu ce o asociezi? Seamănă cu altceva din trecutul tău?

Nu seamănă cu nimic. Nu am asociat-o cu altceva, dar m-am simțit ca acasă.

Această bursă a venit la o săptămână după începerea războiului, război care și-a făcut și el loc în manuscrisul pe care-l scriai atunci. 

Nu aș fi scris despre război, nu cred că aș fi putut scrie în alte circumstanțe poemele despre război. Doar că nu puteam scrie despre nimic altceva, mi s-ar fi părut fără sens și meschin să mă apuc de problemele mele personale, dar nici n-am putut lăsa o rezidență să treacă pe lângă mine. Din 24 februarie până prin 5-6 martie nu am scris nici un rând. Ce (mai) poți spune în fața unui război? Pe de altă parte aveam această primă rezidență incredibilă, într-un conac ascuns într-un parc dendrologic, ascuns într-o pădure, ascunsă în munți etc. Liniștea era desăvârșită, spațiul conectat la istorie. Toate în contrast cu panica din Chișinău, cu suferința din Ucraina. Așa că m-am trezit în mare dificultate. Mi se părea inutil să mai scriu ceva. Ba mai mult, a apărut întrebarea: ce caut eu aici? Poate ar trebui să merg la părinți, îmi spuneam. Așteptasem de mult timp o rezidență, dar uite că părea să fi venit într-un moment deloc potrivit. Deși cred că ieșirea din Chișinău era vitală. Așa că am făcut singura alegere posibilă: să scriu despre ceea ce conta.

Recent, la editura Nemira, în colecția Vorpal, a apărut Ofsaid, volum de poezie început în 2014 și continuat cu ocazia acestei burse din Câmpulung. Pe de altă parte, între 2014 și 2022 ai avut o activitate literară intensă, publicând volumele de poezie Colonia fabricii (2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarţi cu nimeni (2017), Ale noastre dintru ale noastre (2020) şi romanele Războiul solomonarilor (Polirom, 2018), Brâncuși sau cum a învăţat ţestoasa să zboare (Polirom, 2019), Țipă cât poţi (Polirom, 2020). Ai vreodată blocaje sau o vitalitate literară mai redusă?

Cartea aceasta, Ofsaid, dacă nu aș fi dat-o la tipar imediat după rezidență, nu știu dacă aș mai fi publicat-o. Cum spuneam deja, versuri despre război, e complicat să faci așa ceva. De aceea știu că dacă aș fi așteptat un an, mi-aș fi pierdut curajul. Cred că e singurul gen de blocaj pe care îl am, scriu ceva, încep ceva, apoi mă răzgândesc. În rest, Ofsaidul trebuia să fie o carte jucăușă, care să ascundă lucruri mai serioase sub paravanul fotbalului. Ofsaidul s-a scris rar și inconsecvent ca reușitele românești în fotbal, nu avea treabă neapărat cu un blocaj. Colonia fabricii și O lume din evantaie erau deja scrise, doar că nepublicate, când m-am apucat de Osfaid. Între timp am mai scris proză. Singura carte de poezie scrisă după ce am început Ofsaidul e Ale noastre dintru ale noastre. A mai fost un proiect despre mâncare, căruia i-am făcut loc în Țipă cât poți. Activitate literară redusă am des, doar că eu când mă apuc de scris, scriu foarte repede. Intru într-o lume și rămân în ea până se țese ce trebuie. Colonia fabricii am scris-o în cinci săptămâni, Țipă cât poți – în trei.

Cum arăta o zi de lucru în rezidență?

Mă trezeam foarte de dimineață. Înainte să mă spăl pe față deschideam netul cu o mare frică (să nu fi ajuns rușii la Zelenski) și o mare speranță (să fi căzut Putin), abia după aceea coboram din pat. Beam o cafea, mă confesam lui Muscel, îl hrăneam. Cel târziu la ora 10 reciteam ce am scris cu o zi înainte și apoi scriam mai departe. După-masa sau seara redactam. Între scris și redactare mergeam la cumpărături, la plimbări. Noaptea urmăream știrile.

Ce a fost special la această oază de liniște și timp?

Vila e foarte frumoasă, câinele, problematic și foarte ușor de iubit, Câmpulung, un oraș frumos, oamenii de acolo, minunați. I-am cunoscut pe artiștii Sergiu Negulici și Ioana Nicoară – am avut cu ei multe zile frumoase, ne-au organizat și câteva plimbări, ne-au arătat zona. Dar ca să îți spun cât mai pe scurt: nici măcar nu m-am interesat mai târziu cum a fost la Țibănești. Am fost atât de mulțumită, că nu mai contau alte locuri, burse, zone. Iar liniștea, cum spuneam, a fost desăvârșită: să tot stai, să tot scrii într-un loc ca acela. 

Cum ar arăta o rezidență și spațiul ideal pentru aceasta, dacă tu ai dispune de un buget generos și de o echipă minunată pe care să o coordonezi?

Mi-aș dori mai întâi să îmi ofer mie posibilitatea de a sta un an la malul mării, asta ar fi rezidența perfectă. Iar dacă aș renunța la egoism și m-aș gândi și la alții, aș face două rezidențe rupte de lume. Una la munte, alta la mare, cu posibilitatea de a sta măcar trei luni, dacă nu un an. În felul acesta aș ajuta scriitorul să stea într-un loc ales, dar să nu scrie sub presiune.

Interviu realizat de Andra Rotaru, în seria dedicată scriitorilor câștigători ai Burselor și rezidențelor Cărturești

🔹🔹🔹

Bursele de creație literară Fundația Cărturești, Asociația Maria & Pro Patrimonio au luat naștere din dorința de a promova și încuraja dezvoltarea literaturii române contemporane, începând cu sprijinul acordat autorilor ei. Într-o piață de carte dominată de traduceri, unde pentru majoritatea autorilor, scrisul este al doilea, dacă nu chiar al treilea job, proiectul acestor burse și rezidențe își propune să redea scriitorilor contextul necesar pentru a se dedica scrisului: timp, „o cameră doar a lor” și cât mai puține constrângeri exterioare.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.