ih_4307

Nick Mason’s Saucerful of Secrets, live la Arenele Romane, București,9 iunie 2022. Cronică de concert

Cronică de Alina Cruceru & foto de Mihai Vasilescu

Foto: Mihai Vasilescu

Pe 9 iunie, am fost la un concert Pink Floyd. Nu glumesc, chiar am fost la un concert Pink Floyd. Da, a fost de fapt un concert Nick Mason, însă, din absolut toate punctele de vedere, am simțit că am fost la un concert Pink Floyd. Sau, în orice caz, așa cum își poate imagina un concert Pink Floyd din psihedelicii ani ’60-’70 un om care nu era nici măcar în plan în acele vremuri. Dar, așa cum au spus chiar membrii formației, impresionați de numărul mare de tineri care fredonau cot la cot cu ei versurile unor piese istorice, nu poți fi prea tânăr (sau prea… oricum, aș zice eu) pentru a asculta, trăi și iubi muzica Pink Floyd.

Deși am văzut The Wall al lui Roger Waters live și reîncarnarea celebrului Live at Pompeii, cu David Gilmour la cinematograf, ambele producții spectaculoase, impactul pe care l-a avut asupra mea discretul Saucerful of Secrets al lui Nick Mason este incomparabil. De altfel, primul gând pe care l-am avut la finalul concertului a fost uite că nu e nevoie de producții de milioane de dolari ca să readuci Pink Floyd pe scenă.

În acest punct, poate că merită menționat că toboșarul Nick Mason, deși probabil mai puțin cunoscut publicului larg decât mai celebrii săi (foști) colegi, Waters și Gilmour, este nu numai unul dintre fondatorii legendarei formații Pink Floyd, ci și unicul membru constant al acesteia, care a contribuit la întreaga discografie. Și, în ciuda conflictelor care au urmărit formația de-a lungul timpului, a rămas în relații bune cu ambii săi colegi, pe care i-a amintit cu drag și nostalgie în timpul concertului.

Foto: Mihai Vasilescu

Spectacolul nu a avut niciun artist în deschidere, o decizie excelentă din punctul meu de vedere. Cine ar putea să deschidă pentru Pink Floyd? Astfel că, în atmosfera intimă a Arenelor Romane, pe scena decorată doar cu lumini colorate și proiecții discrete, au urcat direct membrii acestui Pink Floyd reimaginat: Gary Kemp (de la Spandau Ballet) la chitară și voce; Lee Harris (cel care l-a convins pe Nick Mason să creeze acest proiect dedicat pieselor Pink Floyd dinaintea erei Dark Side of the Moon) la chitară; Guy Pratt (și el membru Pink Floyd, basistul permanent al formației începând cu turneul Delicate Sound of Thunder) la bass; Dom Beken la clape/sintetizator. Și, desigur, legendarul Nick Mason însuși la tobe.

Intrarea în scenă a formației s-a făcut pe acordurile piesei One of These Days, care deschide albumul Meddle din 1971. O piesă aproape integral instrumentală, perfectă pentru a demonstra măiestria acestor titani ai muzicii. Care reușesc, cumva, să sune exact ca Pink Floyd, dar și modern și original în același timp. De altfel, una dintre trăsăturile de bază ale stilului psihedelic/space-rock care a definit acele vremuri (și în care Pink Floyd a făcut pionierat) este spontaneitatea în aparițiile live.

Concertul a fost împărțit în două seturi și a acoperit perioada 1967-1972 a carierei Pink Floyd, era „experimentală” a formației, de la primele single-uri și până la ultimul album înregistrat înainte de gigantul Dark Side of the Moon. Mai exact, single-urile de debut Arnold Layne și Candy and a Currant Bun (B-side denumit inițial Let’s Roll Another One și privit cu suspiciune la momentul lansării din pricina temelor mature abordate), ambele cântate la concert, și albumele The Piper at the Gates of Dawn (1967), A Saucerful of Secrets (1968), More (1969), Atom Heart Mother (1970), Meddle (1971) și Obscured by Clouds (1972). Ca o surpriză pentru public, formația a cântat și piesa Vegetable Man, considerată cel de-al treilea single Pink Floyd deși nu a apărut pe niciun album, cu excepția unui box set lansat abia în 2016. Nick Mason este, de altfel, singurul membru Pink Floyd care cântă această piesă în concerte.

Turneul Saucerful of Secrets este considerat, pe bună dreptate, un tribut adus lui Syd Barrett, cofondatorul și solistul inițial al formației Pink Floyd, menționat în repetate rânduri în timpul concertului. Însă discografia acoperită depășește perioada contribuției directe a lui Barrett, care a părăsit formația după A Saucerful of Secrets, în 1968. Influența acestuia, însă, a rămas și se simte în fiecare cuvânt rostit despre el. Este „omul care a început totul”, așa cum a fost descris pe scenă de către Mason.

În mod deloc surprinzător, întregul concert a sunat impecabil.

„Magic” ar fi un cuvânt și mai potrivit. Chiar și norii s-au risipit în clipa în care formația a urcat pe scenă, parcă pentru a nu altera această experiență cu adevărat unică. Și e bine că au făcut-o, pentru că în anumite momente, pe anumite pasaje pur transcendentale, cum numai muzica acelor vremuri putea să imagineze, te simțeai inspirat să ridici privirea către stele și să lași sunetul să treacă, pur și simplu, prin și peste tine. Cu acorduri fluide, pasaje instrumentale cu influențe orientale, efecte electronice neobișnuite, lumini colorate care traversau arena și, aș putea să jur, un fum parfumat care plutea dinspre scenă. Magic. La fel de magic, aș vrea să cred, ca atunci când muzica Pink Floyd a fost auzită pentru prima oară. O călătorie în timp, într-o eră în care muzica era, mai mult decât orice, despre libertate și experimentare. În care fiecare artist aducea ceva unic, personal, pentru că nu existau rețete de succes pe care să le urmeze. În care același artist își cânta fără rezerve trăirile și, totodată, pe cele ale publicului său.

Foto: Mihai Vasilescu

Piesa care a încheiat concertul a fost, desigur, Echoes, considerată una dintre cele mai bune din istoria Pink Floyd. „Nu am putea face asta fără un public ca voi”, a spus Nick Mason, înainte de a-i invita pe cei până atunci așezați pe scaune să se apropie de scenă pentru cele trei piese care au compus bisul: See Emily PlayA Saucerful of SecretsBike.

În încheiere, voi lăsa aici versurile piesei Echoes, însoțite de o întrebare: Ce muzician sau formație din vremurile noastre ar mai putea compune așa ceva? Ca să-l parafrazez pe Gary Kemp, nimeni nu și-ar fi imaginat, acum 50 de ani, că muzica de atunci avea să fie cea mai bună muzică scrisă vreodată.

Overhead the albatross
Hangs motionless upon the air
And deep beneath the rolling waves
In labyrinths of coral caves
The echo of a distant time
Comes willowing across the sand
And everything is green and submarine

And no one showed us to the land
And no one knows the wheres or whys
But something stirs and something tries
And starts to climb toward the light

Strangers passing in the street
By chance, two separate glances meet
And I am you and what I see is me
And do I take you by the hand
And lead you through the land
And help me understand the best I can?

And no one calls us to move on
And no one forces down our eyes
No one speaks and no one tries
No one flies around the sun

Cloudless everyday
You fall upon my waking eyes
Inviting and inciting me to rise
And through the window in the wall
Come streaming in on sunlight wings
A million bright ambassadors of morning

And no one sings me lullabies
And no one makes me close my eyes
So I throw the windows wide
And call to you across the sky

EchoesMeddle, 1971 / Roger Waters, Richard Wright, David Gilmour, Nick Mason



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.