diana geacar__

Diana Geacăr: Numai în singurătate suntem cei adevărați

Diana Geacăr a publicat în 2018 volumul Cine locuiește la subsol (Editura Paralela 45). Octavian Soviany scrie pe coperta a patra a volumui: „După trei volume de versuri mai mult decât remarcabile, Diana Geacăr ne surprinde cu câteva povestiri scrise în acelaşi registru minimalist, temele sale predilecte fiind singurătatea, lipsa de comunicare, urâtul existenţial, oboseala.”  Să ne lăsăm în voia curentului dialogului următor și să fim atenți la surprizele pe care Diana Geacăr ni le pregătește, pentru că nu mulți pot atinge registre atât de cameleonice și variate.

De multe ori, în povestirile din Cine locuiește la subsol apar animale cu care stăpânii comunică de parcă acestea ar fi întrupări ale unor ființe umane. Care au fost primele animăluțe cu care ai vorbit?

Nu-mi amintesc care au fost primele animale cu care am vorbit, dar pot să spun că acum vorbesc cu toate, în primul rând cu ale mele, apoi, cu toţi câinii pe care îi întâlnesc în drum. Am în cartier un câine care locuieşte în curtea unui om şi mă latră de câte ori mă vede. La început mi se părea ciudat, nu mi se mai întâmplase asta, şi îl dojeneam aşa, adică Pe mine mă latri, mă, prietena ta, dar, între timp, m-am obişnuit, aşa că acum îi spun Da, înţeleg, nici eu nu ştiu cine sunt astăzi.

Acum, lăsând un pic gluma, când mă gândesc la genul ăsta de relaţie cu animalele, îmi vine în minte bunica din partea mamei. Dimineața conducea vaca până la poartă, ca să fie preluată de văcar, și seara o aștepta în drum să se întoarcă de la păscut și vorbea cu ea până intra în grajd. La fel și când o mulgea. În curtea în care se aflau animalele și păsările, obor îi spuneam noi, se oprea uneori, lua o găină în brațe, o alinta și o mângâia cu afecțiune, de parcă îi mulțumea pentru ce îi dădea. De fapt, asta și făcea. O priveam fascinată, era ceva copleșitor, ca și cum mi se arăta o frântură din altă lume, în care normal că voiam și eu să intru. Era vrăjitorie. Sigur de la ea am învățat nu numai să vorbesc cu animalele, ci, mai ales, să înțeleg legătura puternică pe care omul o are cu ele, o conexiune care ține de zona aflată dincolo de raţiune. We talk language, scria Anne Sexton într-o scrisoare de prin 1964, despre foarte puțini oameni din jurul ei. Se referea la genul ăsta de comunicare, în care exprimi și înțelegi ceva ce nu poate fi transmis prin cuvinte. Iar apoi scrie: But Clover’s eyes are full of language. Clover era câinele familiei.

Animalele care apar în volum sunt însoțitorii oamenilor – familiar, din limba engleză. Ca în proza Leul nu doarme în seara asta. Sunt, pe scurt, întruchipări ale unor spaime, care însoțesc omul de-a lungul vieții, până la sfârșit, ca niște animale credincioase.

Cum ți-ai adus aminte de vocile specifice diferitelor vârste? Intrigile dintre personaje și problemele lor “în crestere” sunt reale, sunt și ale noastre din acele vremuri.

Scriu jurnal de pe la 11 ani, cred. El – dar nu doar el – m-a ajutat să reconstruiesc vocea specifică fiecărei vârste, pentru că, da, e unul dintre lucrurile pe care mi-am propus să le fac în volumul ăsta. Mi-am propus ca tot volumul să fie o trecere prin diferite vârste sau etape ale vieţii, de la vârsta de adult, la tinerețe și până jos, la copilărie. E ca o coborâre la subsol.

Prozele cu personaje adulte sunt scrise la persoana a treia, iar în celelalte, când personajele sunt tinere, adolescente sau copii, discursul trece la persoana întâi. Numai în proza În cazul în care a mai rămas o fantomă e un joc de voci, o luptă între discursul la persoana a treia și cel la persoana întâi. Și toate prozele sunt legate între ele, iar la sfârșitul cărții, cititorul poate reconstrui povestea Norei, a Verei și a altor personaje care tot apar în ea. Ca și cum ar face un puzzle.

Mi-au mai fost de mare folos prozele pe care le-am scris de-a lungul timpului, mai ales pentru că din unele chiar am salvat fragmente, personaje sau idei.

Pot să spun că am început să scriu, în mod conştient, la cartea asta, prin 2008-2009, adică scriam cu gândul să public cândva un volum de proză scurtă. Dar singurul lucru care a rămas neschimbat de atunci şi până acum e titlul. Ştiam că trebuie să se numească Cine locuieşte la subsol, şi nu altfel.

Este și despre memoria înșelătoare, detaliile care se schimbă de la o minte la alta, și despre realități multiple, pentru că fiecare personaj trăiește blocat în realitatea lui.

În unele proze am vrut şi să recuperez, cumva, copilăria generației mele, vremea în care stăteam pe-afară până târziu, mâncam semințe în fața blocului, ne jucam Elasticul, Pititea și Flori, fete sau băieți, discutam episoade din Dallas, ori ne îndrăgosteam, și după o săptămână ne îndrăgosteam din nou. Iar vacanțele ni le petreceam la țară, unde ne stropeam cu găleţi cu apă pe uliţă, mâncam fructe direct din pom, discutam episoade din Sunset Beach, mergeam cu oile la păscut şi citeam cât timp stăteam cu ele pe coclauri, ne strângeam seara la poartă şi iar ne îndrăgosteam. Părinții erau tot timpul într-o lume îndepărtată.

Şi am încercat să scriu despre prietenie aşa cum este ea în viaţa reală, uneori cu răutăţi şi gelozii, mai ales prieteniile dintre copii şi cele dintre adolescenţi. Iar unele dintre problemele pe care le au personajele în creștere cred că sunt, din păcate, eterne, cum ar fi bullying-ul și alte feluri de abuz.

„Singurătatea dezvrăjește mintea” personajelor tale. Cum te-ai simțit după încheierea cărții, după liniștea care s-a infiltrat între autor și ceea ce a lăsat în urmă?

Singurătatea curăță mintea de reziduuri, de vocile celorlalți, netezește și repară locurile afectate de straturile abrazive depuse de ceilalți. Vocea de la subsol zice că numai în singurătate suntem cei adevărați. Dar că nu rezistăm unii fără ceilalți. Și nici fără animale și copaci.

M-am bucurat că am reușit să-mi duc la capăt visul, de a scrie și publica proză scurtă – mă gândesc că poate ar fi mai bine să le spun povestiri, pentru că, de fapt, îmi place să scriu proze chiar lungi. În același timp, eram nesigură, nu știam dacă mi-a ieșit ce îmi propusesem, dacă pot scrie cu adevărat proză, ori e doar un vis în care mă încăpățânez să cred, pentru că sunt eu atât de îndrăgostită de proza scurtă în general.

Iar faptul că e nominalizat anul ăsta la Premiul iocan, ediția a II-a, mă bucură enorm.

Fotografie din arhiva autoarei

Albă ca Zăpada, Frumoasa Adormită, Cenușăreasa etc. apar din când în când, ca repere cu care personajele se compară. Cum ar fi dacă atunci când ne dorim, ne-amîntrupa în ceea ce dorim? Cine ai vrea să fii?

Aș vrea să fiu mai multe personaje – femei, bărbați, copii, adolescenți, tineri, bătrâni, animale, păsări –, atât reale, cât și imaginare, să mă pot plimba dintr-o viață în alta, dintr-o lume în alta, iar când obosesc, să mă ascund undeva, sub pământ, ca Smeagol.

Dar cel mai mult mi-ar plăcea să fiu un NPC (non-player character) într-un joc pe calculator, de preferat Skyrim sau The Witcher 3. O vrăjitoare elf pe care o găsești întâmplător în drumul tău, undeva pe-un munte, într-o casă din inima pădurii, care, după ce-i duci la capăt misiunea, îți dă cea mai tare armă și alegi să lupți cu ea până la sfârșitul jocului.

Pregătești acum și un volum pentru copii. Te-a „antrenat” scrierea volumului de proză și publicul căruia i te adresezi pentru publicul următor? În ce mod imaginarul conectat la lumea adulților poate modela imaginarul destinat micuților?

Ce văd dragonii a primit mențiune specială la prima ediție a Concursului de manuscrise de literatură pentru copii Polirom Junior și e în curs de apariție. L-am început prin 2012, cred, când s-a îmbolnăvit tata, dar l-am terminat după câțiva ani, când am stat eu de vorbă serios cu mine și mi-am spus că ar trebui să duc la sfârșit ce-am început, să nu mai cred că am tot timpul din lume.

E o bucurie uriașă faptul că va fi publicat, pentru că a scrie și a publica literatură pentru copii e un alt mare vis, unul care rezistă chiar din copilărie, când începusem să scriu un roman cu animale vorbitoare – îmi plăcuse mult Vântul prin sălcii.

Cel mai important instrument de lucru al unui scriitor cred că este lentila prin care priveşte lumea despre care vrea să scrie. Ea modelează imaginarul și atrage după sine instrumentele care i se potrivesc. Cred că a fost o perioadă în care am scris atât la Ce văd dragonii, cât și la Cine locuiește la subsol, și poate că asta m-a ajutat din punct de vedere tehnic, scrisul ăsta în paralel, pentru că trebuia să ies dintr-o lume și să intru în alta, fiecare cu instrumente de lucru proprii, și să mă adaptez repede la ele. Într-o carte pentru copii, lentila asta micșorează sau mărește exagerat de mult lucrurile și poate să creeze din ele spaime. În Ce văd dragonii apar niște statui care se numesc chiar așa, Spaime, dar la final, Izma, personajul principal, ajunge să privească lucrurile într-un mod diferit.

Dar trebuie să spun că mai aveam ceva experiență. Primul roman pentru copii pe care l-am dus la bun sfârșit e unul scris pe la 20 de ani, în care apar chiar personajele din Ce văd dragonii, Izma, Omăt, Bruma și Mugur. Mă apucasem cândva să-l rescriu și sper să-l duc la bun sfârșit, pentru că am visul ăsta de ceva timp, să scriu o serie de romane pentru copii. În fine, în romanul ăsta scris cu mulți ani în urmă s-au născut personajele din Ce văd dragonii și o bună parte din imaginar vine de acolo, inclusiv Spaimele. Chiar mi-am dat seama de curând, privind așa în ansamblu, că tot ce scriu eu e despre spaime.

Acum scriu niște povestiri (pentru public adult) duse mult în fantastic. Dar să văd dacă-mi iese ce mi-am propus, deocamdată sunt la stadiul de explorare și descoperire.

Crezi că librăriile virtuale vor putea vreodată lua locul pe deplin librăriilor fizice?

Aș vrea să nu se întâmple așa ceva, pentru că îmi place să miros paginile și să mă gândesc la o frază pe care tocmai am citit-o, să-mi pice din mână cartea, sau să mă enervez că nu pot să dau pagina pentru că s-a lungit pe mine pisica.


Diana Geacăr este scriitor și traducător. A publicat volumele de poezie bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Editura Vinea, 2005, Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM), Frumusețea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu), Dar noi suntem oameni obișnuiți (Editura Cartea Românească, 2017) și volumul de proză scurtă Cine locuiește la subsol (Editura Paralela 45, 2018). O parte dintre poemele sale au fost traduse în engleză, franceză și italiană. A tradus din engleză și franceză cărți de literatură contemporană. În curând, la Editura Polirom, în colecția Polirom Junior, îi va apărea romanul pentru copii Ce văd dragonii. Trăiește în Târgoviște.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.