Olga Ștefan: „Sunt obișnuită să fiu o voce care se angajează să integreze discursiv singurătatea”

Olga Ștefan a beneficiat de o bursă pentru poezie în cadrul primei ediții a programului de Burse și rezidențe de creație literară Cărturești în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio. De altfel, a finalizat în luna petrecută la Țibănești, în Conacul Petre P. Carp, volumul de poezie Resursa, recent apărut la Casa de Editură Max Blecher. Vă invităm la un dialog cu Olga Ștefan despre resurse creative, spații prolifice pentru scris și singurătate.

Recent, la Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de poezie Resursa. Ai scris acest manuscris și în perioada programului Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio. Pentru tine aceasta a fost prima rezidență?

Mulțumesc, Andra, pentru ocazia acestui interviu. Da, prima rezidență a fost aceasta care m-a impulsionat să termin volumul Resursa, la care, în iunie 2021, când am plecat spre Țibănești, lucram deja de un an. Până atunci nu avusesem nici curajul, nici oportunitatea să caut o rezidență, să mă desprind de mediul de lucru de acasă, cele două au apărut odată ce se contura proiectul acestei cărți. Țin minte însă că am pus în scrisoarea de intenție care însoțea candidatura mea destul din strigătul de ajutor pe care îl adresez, pe undeva, cu fiecare propoziție menită să-mi ostoiască disperarea că îmi pierd vocea și vocația în meseria solicitantă emoțional și din ce în ce mai puțin compatibilă cu structura mea interioară. 

Ce așteptări aveai în momentul în care ai aplicat, iar apoi ai și câștigat la una dintre cele mai râvnite secțiuni?

Știam că am un proiect interesant, de ce să n-o recunosc? Nu știam cât de bine l-am descris, cât de bine am ales mostrele pe care le consideram reprezentative pentru calea lui încă nu atât de bine conturată. Scriam revanșard, dorind să recuperez narațiuni personale și teme tabu din cine știe ce zone interstițiale. Poemele pe care le-am trimis decidenților de atunci se regăsesc, de altfel, și în manuscrisul final, semn că, validate de atâtea nume pe care le respect, mi-au părut bune până la ultima formă a cărții. Mă așteptam, de asemenea, ca numărul de proiecte înscrise la secțiunea „Poezie” să fie copleșitor, pentru că da, se scrie nu doar mult, ci și bine în România contemporană, oricât de multe voci ar contesta realitatea asta. Eu am fost „runner up”, apoi am asumat statutul de „câștigător”. M-am bucurat că a fost remarcată propunerea mea, mi-a dat imboldul care mi-a lipsit de multe ori în a mă organiza eficient ca poetă, aici nu aveam cum să pun pe locul al doilea ceea ce în secret numesc „adevărata mea muncă”.

A fost un an dificil, oamenii încă se izolau și se distanțau, iar manuscrisul fusese început înainte de 2020. Ai simțit această izolare și în rezidență sau a avut un alt sens și puteri exclusiv creative?

Mi-a priit izolarea, iar izolarea aceea profundă, „la țară”, percepută aparent ca disconfort, a creat contextul perfect pentru a-mi concepe poemele care au întregit ceea ce dospea de ceva vreme deja, nu de puține ori vorbind despre solitudine, claustrare, lipsă de sens în mijlocul unei lumi care te frânge, mestecă și scuipă, lucruri pe care le numesc mai precis/particular în poezia mea dintotdeauna. Atunci când încerc să le transpun în limbajul obișnuit, ele par terne, la limita clișeului. Însă mă preocupă ca limite între care circulă temele proprii mie. Nu sunt obișnuită să trăiesc singură, n-a fost nici o opțiune și nici un dat existențial. Dar sunt obișnuită să fiu o voce care se angajează să integreze discursiv singurătatea: spațiul rezidenței a fost, într-un fel, o emanație a spațiilor imaginare pe care de atâtea ori mi le-am construit – ceva între splendoare (care a cunoscut și triumful, și decrepitudinea), luxurianță naturală și strict necesar. Mi-a plăcut și prin nefamiliaritate. 

Ce particularități avea spațiul în care ți-ai petrecut o lună din viață? Te-a influențat ambientul de la Țibănești pe parcursul scrierii cărții?

O casă veche, cu istorie, livadă și verandă, cu liniște, distanță (de lume, dar nu cât să nu răzbată râsete și sunete ale satului) și cățel frumos, pe care mai-mai că am vrut să-l invit să urce în mașină la plecare, un conac care așteaptă să renască, adăpostind și spațiul frust al unei fierării: lumea asta m-a surprins, speriat puțin și cucerit definitiv. Dacă și-a găsit un loc în „suprafețele” mele onirice, înseamnă că a cântărit mai greu decât preconizam atunci. Am revenit în vis și mental la locul acesta în care nu m-am regăsit de la început, din cauza temperamentului meu anxios, dar care m-a cucerit până la final cu tot potențialul lui neexplorat. Așa că da, influența s-a manifestat mai ales în felul în care am simțit că se așază gândurile bulversa(n)te despre ceea ce putea însemna o carte scrisă după Civilizații, care primise atenție, nominalizări, un premiu… 

Într-un spațiu mai puțin familiar, întrebările la care înainte nu aveai răspunsuri clare au părut să capete limpezime? Ai scris și mai ușor/mult?

Prețuiesc lucrurile pe care le-am scris aici, pentru că au însemnat și o despărțire de anumite manierisme care nu mă mai satisfăceau. Nefamiliarul pe care-l invocam și anterior are acest dar, de a te reda ție nou, un pic „tulburat”, diferit, până la urmă. Am scris mai mult (nu neapărat mai ușor) și mai agresiv, am intervenit asupra a ceea ce mi se părea deja bun de tipar. Am simțit impulsul de a rescrie și texte foarte, foarte vechi, le-am dat haine și armuri noi, a fost o întreagă experiență de desfacere a unui laborator închis de ani de zile în temnițele unor foldere prăfuite. M-au prins și ore târzii scriind, rescriind, m-am surprins și frustrată, dar și mulțumită de mine, cum rar mi s-a întâmplat în anii din urmă. 

Ai spus la un moment dat că ai avut ocazia în această rezidență să testezi ce înseamnă „să fii scriitor full-time”. Cum arăta o zi de lucru?

Ar trebui ca rutina de a nu fi scriitor full-time să fie, în sistemul meu de valori, un rău necesar. Sunt dezordonată și predispusă la visare. La Țibănești, de exemplu, am citit mai puțin decât credeam când am pus 25 de volume care-și așteptau de mult timp rândul. Am scris, am citit ce am scris, am și ieșit prin sat (dar cu fereală, nu ca mare explorator, sunt, totuși, un copil al asfaltului plesnit dintr-un oraș de provincie). Am băut multă cafea, gin tonic, ca în vacanțele la 2 Mai, și am fost mai puțin activă decât de obicei. O zi de lucru nu arăta exemplar, pentru că nu e nimic de admirat la perfecționismul aplicat unui poem care nu ajunge în „finală” (că destule dintre cele 20 de poeme concepute exclusiv acolo s-au pierdut la montaj). A meritat însă pentru titluri ca „Mesh”, „Bine cu mine”, „Ești prea sensibilă!”, ca și pentru texte pe care le-am perceput „din alt film” și care vor intra sigur în cuprinsul unei cărți al cărei concept a încolțit tot acolo (și de acolo începând). 

Dacă ai avea timpul și libertățile cotidiene necesare, ce burse și/sau rezidențe din afara granițelor te-ar tenta? Crezi că poate deveni și un stil de viață să aplici la aceste rezidențe și să călătorești apoi în majoritatea timpului?

Ar fi ideal să am legitimitatea și comoditatea de a trăi așa, însă eu știu că există mereu rezidențele „create” de mine, acasă ori în locuri unde petrec vacanțe nespectaculoase și tihnite. Înțeleg, după destui ani de provincialism, cât de necesară e unui astfel de parcurs deschiderea pe care o oferă traducerile, abia acum am început să colaborez cu un traducător profesionist, în măsură să le dea poemelor mele o față onorabilă și posibilitatea de a circula internațional. Mi-ar plăcea ca disperarea de a mă desprinde de rutina futilă a școlii să mă arunce mai des în locuri fertile pentru cărți și texte care nu mai prind rădăcini aici. 

Mi-ar plăcea să poți merge, ca poet, în spațiile predilecte ale altor scriitori, să vezi ce efect au ele asupra ta.

Cum ar arăta o rezidență și spațiul ideal pentru aceasta, dacă tu ai dispune de un buget generos și de o echipă minunată pe care să o coordonezi? 

Sunt un organizator prost! Orice aș răspunde e sortit eșecului limbajului pragmatic pe care-l presupun inițiativele de acest fel. Mi-ar plăcea să poți merge, ca poet, în spațiile predilecte ale altor scriitori, să vezi ce efect au ele asupra ta. Cum aș invita și caza/ trata regește eu poeți dragi mie în orașul meu, lângă Castel, să văd „cum se comportă” muzele lor în locurile care pentru a mea sunt resurse infinite. Fără obligații, doar cu empatia la îndemână. 

Interviu realizat de Andra Rotaru, în seria dedicată scriitorilor câștigători ai Burselor și rezidențelor Cărturești

🔹🔹🔹

Bursele de creație literară Fundația Cărturești, Asociația Maria & Pro Patrimonio au luat naștere din dorința de a promova și încuraja dezvoltarea literaturii române contemporane, începând cu sprijinul acordat autorilor ei. Într-o piață de carte dominată de traduceri, unde pentru majoritatea autorilor, scrisul este al doilea, dacă nu chiar al treilea job, proiectul acestor burse și rezidențe își propune să redea scriitorilor contextul necesar pentru a se dedica scrisului: timp, „o cameră doar a lor” și cât mai puține constrângeri exterioare.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.