olga-stefan_

Poezia vorbește despre cât de bine poți să vezi „pentru tine”

Recent, Olga Ștefan a publicat un nou volum de poezie, în colecția „Biblioteca Românească” a Editurii Paralela 45. „Civilizații este cartea unor drame surdinizate de zgomotul alb, capabil să ne amorțească pe fiecare dintre noi, un volum insidios, fantast contorsionat, cu o vitalitate de vegetație invazivă, în stare să forțeze fisuri în blocuri și sisteme a căror masivitate oprimă și sufocă.”, a scris Alina Purcaru pe coperta a patra a volumului.

În poemul Trip scrii: „când scriu / sunt cea mai singură / doar pentru mine“. Folosești fragmente din jurnale atunci când lucrezi la o carte? 

Am ținut jurnale în perioade de acalmie, când nu puteam sau nu aveam chef să scriu poezie. Am apelat la genul acesta de graniță mai mult ca să îmi probez anduranța la propria realitate. Probabil că singurul meu experiment diaristic reușit a fost blogul meu, de fapt un jurnal cvasi-public, lăsat întredeschis, de fapt, în ceea ce numeam eu atunci „eterul internetului” (o sintagmă pretențioasă și plictisitoare). Vreme de 7 ani, am construit acest document autoreferențial, dar fără să mă oblig la nimic, verbul „a construi” e o contribuție recentă la vocabularul prin care descriu ceea ce făceam atunci. Miezul lui era autoironic și solipsist. Îmi place că m-a ținut conectată la scris atunci când mă preocupau foarte multe, dar exigența mă împiedica să consider că aveam, cu adevărat, ceva de spus. Se află pe o treaptă inferioară, a scrisului terapeutic. Recitesc (fără să folosesc ca atare) fragmente din acest blog, ca să îmi clarific niște obsesii, unele teme, unele recurențe. Versurile pe care le citezi se refereau mai mult la bucuria de a scrie „ca și cum” nu ar trebui să răspunzi niciunei așteptări. Te privești într-o oglindă limpede, care te arată de parcă ochii celorlalți nu ți-ar fi fost niciodată oglinzi și nu ți-ar fi spus adevăruri intolerabile. De aici, o mare libertate. Nu ca în fața paginii de jurnal. Jurnalul mi s-a părut mereu mai restrictiv și mai angoasant. Mai greu de suportat (la recitire). Narațiunea lui se mulează, pentru mine cel puțin, pe așteptarea că, la final, ar coagula o dare de seamă despre „o viață bine trăită/ bine și cu folos cheltuită”. Poezia vorbește despre cât de bine poți să vezi „pentru tine”, fără să-ți pese dacă privirea ta e mai ageră sau mai leneșă decât a altora. 

Cum te simți atunci când spațiul înainte privat se deschide și spre alții? 

Nu mi-e bine când se vede prea departe spre ultima cameră din prim-planul infantei (aluzie la tabloul lui Velázquez), cu toate că, esențialmente, sunt o extravertită. Unei variante mai tinere ale mele i-ar fi plăcut să primească (la propriu și la figurat) în casa ei (proprie, figurată) pe toată lumea. Cea de acum e mândră să constate că zidurile se mai înalță câțiva centimetri an de an, iar ceea ce calificam drept „spațiu privat” acum 5 ani, să zicem, îmi pare o inutilă expunere acum. Do I trust I make myself obscure? Apropo de scris și de implicita deschidere din scris (din poezie, ca gen al „onestității”), cândva îmi doream ca tot ceea ce scriu să-și găsească un reper în realitate, să aibă o poveste originară, un suport, să reziste probei tendențioase a întrebărilor de tipul: „Dar ce înseamnă asta? Ce ai vrut să zici cu asta?”. Acum amestec registre și îmi pare că adevărul personal nu ține doar de posibilitatea de a aduce dovezi palpabile în sprijinul fiecărei afirmații pe care o faci. De ce să vrei ca orice să te ancoreze, să însemne ceva concret? Despre câtă nesiguranță vorbește nevoia asta?

Cum ai descrie viitorul corpului, al organelor de simț? Se pierde / se câștigă ceva pe măsură ce se acumulează experiențe diverse?

Scriam în neverosimilul (acum) an 2008, când împlinisem 20 de ani și mă deranja viața care-mi bruia anti-viața, așa: „mă enervează că (…) fericirea nu e niciodată around the corner, pt că around the corner sunt mai mereu chioşcuri care-ţi vând produse nocive organismului, că uneori trupul chiar  vrea să ştie mai mult, iar creierul stagnează, că-mi construiesc contexte şubrede din cele mai proaste materiale disponibile, şi că-n cazematele de mici plăceri zidurile se surpă şi ploaia intră-n casă.” Așadar, ce intuiam și ce a rămas cu mine, ca atare, e că la un moment dat, lumea experimentată prea mult, prea fizic, nu mai e nouă, se deteriorează. Am încerat să păstrez lumea nouă (ca nouă) cât mai mult timp. Viitor al corpului uman? Sunt mai egoistă. Mă gândesc cu serenitate la viitorul corpului meu, pe care mi-l imaginez ștergându-se, treptat, în poze, pe care mi-l imaginez, deci, hrănind o imagine falsă – flattering – dar și hrănind un arbust și pe care nu mi-l (mai) imaginez purtând un copil. Cam atât. 

Care sunt primele imagini la care te gândești când spui civilizație?

Eu nu mă gândesc la civilizație într-un sens antropologic, am tot zis, titlul meu e pluralul substantivului (provenit dintr-un participiu articulat) „civilizat”. Mie îmi place să mă uit la oameni, să observ felul în care trăiesc ca-ntr-o poză și-n virtutea unei voci presetate care le spune: „fii adecvat, fii civilizat”, deși se vede clar, de cele mai multe ori, că vopseaua e plesnită, că aparențele nu pot fi salvate la nesfârșit. Și poate că aparențele astea, salvate puțin, antichizate, devenite cutume, coagulează o civilizație. 

Dacă ai fi un element static, lipsit oarecum de viața pe care acum o numești viață, ce ți-ai dori să fii? Cărui regn i-ai aparține?

Uite, mie nu-mi place să-mi imaginez că aș putea fi altceva. Mi se pare un exercițiu narcisiac, nepermis cuiva care nu se raportează în termenii unei iubiri de sine ori ai superbiei la ceea ce este. Sunt un element non-invaziv și, am vrut să cred mereu, ușor de uitat, interșanjabil. În regnul anonimilor entuziaști, acolo aș vrea să rămân.

Ce poete de la sfârșitul secolului trecut îți plac? De ce?

O să le elogiez ca grup statuar. Pentru mine, celelalte poete (primele pe care le-am întâlnit în carne și oase ori în hârtie și cerneală tipografică) sunt, cu toată încărcătura clișeică, zeițe, zeițe-mamă, copil fiind, calculam cât de apropiate sau de îndepărtate am fi putut să fim într-un arbore genealogic. Mă fascinează (peste timp) cât de atent selectate (ca niște boabe de cafea tare și bună) sunt cuvintele poemelor de: Mariana Marin, Angela Marinescu, Marta Petreu, Ioana Ieronim, Gabriela Melinescu, Nora Iuga, Floarea Țuțuianu, Irina Mavrodin, Mariana Codruț, Magda Cârneci, Daniela Crăsnaru – ca să citez doar câteva nume care flanchează poezia pe care eu însămi o scriu (și care au strălucit mai ales la sfârșitul secolului XX). Îmi plac pentru că puteau scrie cu acea libertate a singurătății neînregimentate într-o rețea, lucruri nu neapărat extraordinare, cât, se vede, firești, niște reflexe ale limbajului, obligatoriu interogative, ca: „de ce/ mi s-a făcut frică/ de poezia mea/ de sâmburii// negri de/ carnea ei roșie?// ajută-mă Doamne” (Irina Mavrodin) ori „Orice femeie normală s-ar/ termina cu bine/(nu într-o coadă de pește)” (Floarea Țuțuianu) sau  „De ce drumul care urcă spre Tine e atât de tăios, de cumplit?/ Pentru ce atâtea avalanșe, pustiuri, atâtea capcane?/ Labirintul fără ieșire, distanța infinită, de ce?/ Totuși ne vrei. Ne dorești. Ai nevoie de mine.” (Magda Cârneci). 

Care este primul loc al propriei civilizații?

Leagănul propriei civilizații? A fost acasă, un loc căruia nu-i mai spun pe nume (îl alintam, după ce citisem, pe la 14 ani, Orbitor, Akasia), un loc pe care circumstanțele m-au obligat să-l părăsesc (definitiv), dar care n-a ieșit cu totul din visele și din textele mele: e liniștitor aici, mai vin aici: „locul mă păstrează/ așa cum am fost,/ un copil sănătos, un exemplar reușit și inteligent/pus la încărcat, proaspăt scos din cutie./ o mașinărie ca tine/ un aventurier fără gen/ care n-a fugit și n-a trecut fluviul înot,/ deși a avut ocazia și ar fi avut și curajul să fugă./ îngrijorarea e ou de extraterestru în/ viitorul ireparabil/ dintre noi; o mare care n-a năvălit/ printre blocuri,/ muzica latino a veseliei generale/ de la sfârșitul unui vis în care ne opriserăm/ pe scări, iar balustradele, ca un cadou,/ erau vopsite proaspăt. (când te-am cunoscut,/ lumea asta/ spălată cu înălbitor// se înnoise)” (Și uite cum, în numele propriei nostalgii, o formă de a-ți oferi afecțiunea de care te simți privat, am căzut și-n păcatul autocitării).

_

Olga Ştefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019, a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent. Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (2016), Charles Dickens (2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei), civilizații (2020). Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România. 



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.