Recenzie: Oameni din Dublin, de James Joyce

Editura Humanitas a lansat în primăvara asta seria de autor James Joyce, în traducerea lui Radu Paraschivescu. Ce nimereală mai potrivită să începi să citeşti Joyce dacă nu ai făcut-o deja, obligat fiind la orele de literatură universală din liceu, cu “Oameni din Dublin” (reedidată, de altfel, 27 lei), carte-mănunchi de povestioare cu care scriitorul irlandez a debutat în proză în 1914.

Cartea reuneşte 15 poveşti, portrete ale locuitorilor oraşului-natal al lui Joyce, devenind astfel un portret-puzzle al Dublinului de început de secol. Intenţia lui Joyce este de atrage atenţia asupra oraşului, – “Când te gândeşti că Dublinul e capitală de mii de ani, că e al doilea oraş al Imperiului Britanic, că e aproape de trei ori cât Veneţia, e ciudat că nici un artist nu l-a oferit încă lumii”, ceea ca va şi reuşi, dar deloc în direcţia dorită: povestirile apar în volum abia la zece ani după ce sunt scrise şi au în spate un proces pentru limbaj grosolan.

Dar nu vă pripiţi, e începutul secolului trecut, n-o să găsiţi de fapt mai nimic grosolan în compoziţia acestor povestiri. Da, oamenii din Dublin portretizaţi de Joyce nu sunt deloc genul de locuitori de oraş pe care ţi-ai dori să îi cunoşti (prin urmare, nici Dublinul nu pare un oraş-ţintă-turistică) – bucuriile lor exacerbate ascund tristeţi teribile, par prinşi în viaţa lor ca muşte în pânze de păienjeni, moartea şi nefericirea îi vânează în slow motion. Şi tot acest sentiment de apă stătută, numai că nu sunt molecule de apă, ci oameni, e disecat în mii de bucăţele, pe care Joyce le adună numai ca să compună tabloul cel mare.

Poveştile surprind copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea; sunt ale preoţilor pe moarte (“Nimeni n-a crezut c-o să fie un mort atât de frumos.”), ale copiilor îndrăgostiţi de Vestul sălbatic sau de alte fete (“Însă corpul meu era ca o harfă, pe când cuvintele şi gesturile ei erau ca nişte degete care-alergau pe strune.”), ale tinerilor îndrăgostiţi, dar captivi în rutină, ale şmecheraşilor de cartier, ale mamelor (“Domnişoara Devlin devenise doamna Kearney de ciudă.”), ale celor care găsesc succesul departe de casă (“Gallaher ajunsese cineva. Îţi dădeai seama imediat, după aerul lui de om umblat, după costumul de tweed bine croit şi după accentul de om sigur pe sine.”), ale îndrăgostiţilor tardivi şi fără rost (“Trăia la mică distanţă de propriul corp, privindu-şi propriile mişcări pieziş şi dubitativ.”), ale mătuşelor cu tabieturi.

Dar ce e mai presus de toate personajele pe care oraşul de devorează în nemişcare, e fresca Dublinului cu tot ce înseamnă el pe harta Europei de început de secol XX – exista o fabrică de vitriol (?!), moda galoşilor, care vine de pe continent, e privită ciudat, pariziencele par frivole, oamenii reveniţi din Londra sau alte oraşe se comportă cu superioritate faţă de cei rămaşi în urmă. Şi n-ar fi atât de greu de suportat până la urmă, dar “Dublin era un oraş tare mic: fiecare ştia ce fac ceilalţi.”

În plus: Dacă vă place atmosfera Dublinului (dar nu doar pentru asta), încercaţi şi Ulise (Editura Univers – excelent de simplă copertă), despre care Joyce afirma că dacă oraşul ar fi distrus, ar putea fi reconstruit în întregime conform descrierilor din roman.(Catalina Miciu)

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.