bursele_stefania-mihalache

Ștefania Mihalache, „Pipote și căpșuni” | Fragment în avanpremieră

Ștefania Mihalache este câștigătoarea categoriei proză scurtă în cadrul Burselor și rezidențelor de creație literară inițiate de Cărturești, cu sprijinul Pro Patrimonio și Asociația Maria

După încheierea rezidenței la Vila Golescu din Câmpulung Muscel, Ștefania Mihalache ne spune ce a însemnat pentru ea această experiență și ne oferă în premieră un fragment din volumul de povestiri cu care plecat la Golescu.

Am fost, în luna martie a acestui an, oaspetele Vilei Golescu, de la Câmpulung Muscel, grație bursei de rezidență și creație oferită de Fundația Cărturești în colaborare cu Asociația Maria și Pro Patrimonio. Acest tip de rezidență a fost pentru mine o premieră. Am plecat cu un volum de proză scurtă început cu doi ani în urmă, la care reveneam când și când pentru a-l părăsi din nou. Aveam nevoie de un „timp rotund” pentru el, și asta mi-a oferit această rezidență. Mai mult, am înțeles de ce este nevoie de un astfel de timp rotund pentru scris în general, de o fereastră de scris intens pentru întregit și cristalizat intuiții sau texte deja scrise. În afara cotidianului, scrisul se poate întoarce asupra lui însuși. Iar această întoarcere este cu atât mai productivă cu cât este exersată într-un interval decupat din realitatea „curgătoare”. Experiența mea la vila Golescu s-ar traduce în acești termeni. 

Am plecat de acolo cu un volum scris pe trei sferturi și cu structura clarificată. Și cu câteva reguli de ordine interioară de aplicat, pe cât posibil, înapoi în spațiul mai larg și „nedecupat” al existenței de fiecare zi cu straturile și responsabilitățile ei. Am plecat și cu imaginea parcului dendrologic terasat din spatele vilei (deși neînflorit și foarte puțin înfrunzit, dar tot frumos), a păturii de viorele și ghiocei care se întindea în curtea vilei și care a rezistat eroic la două reprize serioase de zăpadă, a celor patru căței păzitori pe care i-am botezat Bobiță, Codiță, Lăbuș (acesta era deja botezat) și Franco-Nero (aici ar fi o poveste mai lungă). Nu în ultimul rând l-aș aminti și pe domnul Nica, administratorul vilei care a avut grijă de tot, inclusiv de două sincope descurajante ale centralei. Toate acestea, plus compania scriitoricească a lui Andrei Dósa, rezident și el în aceeași perioadă la vilă, au însemnat experiența bursei de creație Cărturești.

În așteptarea apariției volumului pe rafturile librăriei, vă invităm să citiți un fragment din volumul de povestiri în lucru Casă deschisă (titlu provizoriu).

Pipote și căpșuni,

Dincolo de perdeaua albă de la ușa bucătăriei, care dă înspre curte, Ileana vede înserarea. Și înserarea nu este decât ceea ce precede înnoptarea, albastrul închis tranformat în negru. Și când vine noaptea, vine și Nuca, doamna Craiu cea tânără, de la serviciu, de la schimbul doi.  Chiar acum intră precipitată, cu paltonul vișiniu  pus pe deasupra, neîmbrăcat pe mâneci, dar încheiat la gât. Cu o mână pare că ține ceva sub el. A uitat să-și lase și șorțul alb la serviciu. Nuca intră și închide repede ușa. 
— Mămică, ia vino!
— Nucaaaa, strigă Ileana și se repede să o îmbrățișeze. 
Nuca o mângâie ușor pe obraz, privind spre camera de unde ar trebui să apară doamna Craiu cea bătrână. Ușa camerei este întredeschisă și prin ea se vede doamna Craiu cea bătrână, aplecată de spate. 
— Mămică, vino, bre, încoa!
Silueta doamnei Craiu cea bătrână se vede îndreptându-se de spate și întorcându-se spre ușa de la bucătărie. 
— Măi, nu mai poate omu’ să se-nchine, zău așa. 
Doamna Craiu cea bătrână intra în bucătărie, în timp ce Nuca scoate de sub palton și pune pe masă o pungă în care pare că se află o cratiță. 
— Ei, ce-i? Ce-i aici?
Nuca vorbește în șoaptă. 
— Vreo două kile de pipote, bre. Mari și frumoase. Ia uite, ce frumoase sunt! Zici că-s mărgele, nu altceva!
Ileana se apropie și ea de cratiță. Pipotele sunt maronii și îmbrobonite de sânge, iar ea se retrage repede ca să nu vomite. Doamna Craiu cea bătrână devine palidă. 
— De unde le ai? Că doar nu le-ai luat de la…
— De la cantină, bre, și normal. De unde, Doamne iartă-mă, din altă parte?
— Nu ți-a fost frică? Dacă te prinde?
— Bre, mamă, ni le-a adus Postolea, magazioneru’. Erau vreo trei ligheane pline. Cică să le luăm, că copiii și-așa iau vacanță peste două zile. A luat toată lumea, dacă nu luam și io ziceau c-oi fi cu ăia, nu?
— Și dacă numa’ vă-ncerca? Dacă vă toarnă la miliție?
— Postolea, bre? Da’-l știu de cinci ani, de când m-am angajat. 
— Și? El a mai luat ceva?
— Normal! Zic toate fetele. 
— Zic ele! Da’ l-ai văzut tu cu ochii tăi?
Nuca își plimbă mâna printre pipotele din cratiță, amestecându-le. Bucățile de carne îi ies printre degetele ușor noduroase, se ascund și ies din nou. Verigheta și inelul de aur cu filigran se înmoaie în sânge și pielițe. Nuca scoate două bucăți și le pipăie șanțurile și marginile elastice. 
— Da’, că era să mă cheme pe mine, să-mi arate. Ia vino, coană Craiu, să vezi cu ce plec io acasă de la cantină. 
Doamna Craiu cea bătrână își trage basmaua mai spre creștetul capului. 
— Of, păcatele mele. Bagă-le repede la frigider. Facem mâine o mâncărică. 
Nuca ia cratița cu ambele mâini. Ilenei i se pare că tanti Nuca ține cratița ca pe un copil când o duce la frigider.
— Mamaie, da’ ce sunt pipotele alea? Un fel de inimi? întreabă Ileana înghițindu-și un nod din gât. 
— Nu, mamaie, e rânza. 
— E… ce?
— Rânza, măi copilule, n-ai mai auzit?  E o bucată din stomacu’ de la pui. 
Ileana simte furnicături pe brațe și pe gât. 
— Auzi, mamaie, da’ nu-s pentru mine, nu? Sunt pentru voi și pentru unchiu’ Titi, da?
— Cum, măi copil prost! Sigur că sunt și pentru tine. E carne, măi fată! Știi ce greu e să faci rost? Ai văzut cum stă lumea la coadă la alimentara și câte opt ore până să bage niște tacâmuri vinete și-nghețate ca vai de mama lor?
— Ce tacâmuri, mamaie? Că e plin la Menaj de tacâmuri, le-am văzut eu când am fost cu tanti Anișoara. 
Doamna Craiu ia o cârpă umedă din chiuvetă și șterge apăsat, cu atenție, mușamaua pe care au rămas niște băltoace mici de sânge. 
— Ce să caute, măi fată, tacâmurile la Menaj?
— Acolo erau. În vitrină. Le-am și numărat că mă plictiseam. Vreo zece linguri, furculițe și cuțite. La set.
— Aaaa, Doamne, și io bleagă. Nu tacâmuri din alea. Tacâmuri le zice la aripile și gâturile și spinările de pui. Tu n-ai auzit?
— Ăăă, nu mai știu. Parcă. Acuma că zici tu. 
Doamna Craiu clătește cârpa sub un jet de apă care îi înroșește mâinile. 
— Hai la culcare, don’șoară. 
Ileana își pune cămașa de noapte albă, cu flori portocalii la poale. A avut-o ca rochie la nunta Adei, fata lui tanti Nuca. Atunci avea patru ani și îi venea rochia până în pământ. Acum îi vine până la genunchi. Se urcă în patul înalt, cu cearceaf brodat de doamna Craiu cea tânără împreună cu doamna Craiu cea bătrână ca să-i facă zestre când s-a luat cu primul soț, golanu’ ăla, cum zice doamna Craiu cea bătrână, când nu e tanti Nuca de față. Dar câteodată și când e de față. 
— Hei, zuzo, și rugăciunea? Hop în vârfu’ patului, atâta știi!
— Păi n-ai zis tu, mamaie, că la culcare?
— Hai, jos, și zi „Tatăl nostru” repejor. 
Ileana coboară din pat, simte podeaua rece, deși acoperită de covor, se întoarce cu fața spre icoana de la capătul patului, luminată de candelă. Icoana nu e prea mare, dar lumina candelei lungește fața Fecioarei pe care se sprijină fața rotundă a pruncului. Ileana se întreba când era mai mică de ce Fecioara și micul Isus nu arătau ca femeile și copiii din jur, dar acum știe: pentru că sunt sfinți, iar sfinții au chipurile așa, ca desenate. Și e așa ca să te poți apropia. Nimeni nu se sperie de ceva sfânt desenat. 
„Tatăl nostru carele ești în ceruri/ Sfințească-se numele tău…. Și….și… nu ne duce pe noi în ispită. Doamne, te rog ai grijă de mama și de tata și de mamaia și de tanti Nuca și de unchiu Titi, să fie sănătoși. Iartă-mi, Doamne, greșelile. Și, te rog, Doamne, fă ca mâine la prânz să nu mănânc pipote!”



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.