suzanica-tanase-carusel

Suzănica Tănase despre Noaptea Albă a Poeziei | FILIT 2022

FILIT Iași s-a desfășurat anul acesta în perioada 19-23 octombrie. Am fost din nou parte din această veritabilă sărbătoare a cărții, iar fiecare zi a venit cu noi provocări, evenimente și întâlniri cu scriitori, oameni care scriu despre cărți, realizatori de emisiuni sau traducători. Am stat de vorbă cu Suzănica Tănase, care a fost invitată anul acesta la Noaptea Albă a Poeziei. În prezent trăiește în Canada și a publicat două volume la editura Casa de Pariuri Literare: Grădina Sofiei (2020), distins cu premiul revistei Itaca și cu Premiul “Cristian Săileanu”, și Oameni fără piele (2022).

Între Grădina Sofiei și Oameni fără piele există câteva legături. Ne poți spune câteva lucruri despre ele?

Dacă nu ar fi existat Grădina Sofiei cu siguranță nu ar fi existat Oameni fără piele, deși dacă vorbim cronologic, Oamenii s-au “întâmplat” înaintea pierderii Sofiei. În Oameni fără piele vorbesc despre o experiență personală, un divorț, în urma căruia mi-am pus multe întrebări dar mi-am și imaginat o viață în care copilul meu, care atunci avea doar două săptămâni, ar fi rămas fără mine, fără o mamă. Grădina Sofiei este despre cel de-al doilea copil al meu, căci eu așa îl numesc, deși a fost doar o sarcină de 11 săptămâni. Ambele cărți au un fir narativ bine înrădăcinat în realitatea proprie și tot în ambele cărți am vrut să se audă mai mult vocea copilului decât cea a adultului. Nu știu cât am reușit să spun povestea mamei, a femeii celor doi copii, dar cred că cele două cărți sunt legate de un cordon ombilical.

Cum ai făcut trecerea de la roman la poezie? Există persoane care ar încadra cele două volume publicate la CDPL la categoria proză, tu cum le consideri?

Trecerea s-a făcut cumva pe nesimțite. Grădina Sofiei s-a scris mai întâi în mintea mea, uneori îmi apăreau fragmente în timp ce visam sau urmăream un film. Am suferit foarte mult după acea pierdere de sarcină și am simțit un imbold să pun pe hârtie toate aceste mini poeme care mi se tot zvârcoleau în cap. Nu am plănuit să scriu ceva sub această formă; la acea vreme chiar mi s-a părut o formă ușoară de nebunie acest stil pe care nici eu nu-l înțelegeam prea bine, mai ales că nu citeam poezie chiar deloc.

La Oameni fără piele chiar am încercat să scriu altfel dar nu am reușit. Am avut la un moment dat trei sau chiar patru variante pe care le-am tot micșorat, până am fost nevoită să revin la forma poetică din Grădina Sofiei.

Nu știu dacă pot să le încadrez la proză, cum nu știu dacă pot să le încadrez la poezie. Sunt pierdută undeva în zona albă dintre paragrafe. Pentru mine, aceste două cărți sunt ca un experiment în laboratorul unui chimist la început de drum și fără experiență. A ieșit ceva, dar cu sâmbure tare important pentru mine.

Ce ne poți spune despre cursurile de creative writing la care ai participat. De ce crezi că este important pentru un scriitor să ia parte la astfel de întâlniri?

Nu am participat la multe cursuri de creative writing. M-am înscris prima oară la un astfel de curs cu Cosmin Perța, dar nu pentru a învăța ceva anume, ci pentru a cunoaște un scriitor pe care eu îl admir de ceva vreme. Am vrut să mă împrietenesc cu omul din spatele cărților pe care le citeam de pe alt continent. Dorința mea de a face parte dintr-o astfel de mini comunitate a fost mânată de cu totul alte motive, dar experiența a fost unică. De altfel, cred că atunci când nu ai nici o așteptare sau nu cunoști în ce te bagi,  intervine universul care picură puțină magie peste tot și toate. Eu mi-am satisfăcut o curiozitate mare în ceea ce privește un scriitor preferat, iar el mi-a dat o listă tare faină de cărți și scriitori de care eu nici nu auzisem. Mi-a părut rău când s-a terminat acel curs și de aceea m-am mai înscris la alte două.

E important să se țină vie această flacără a scrisului, dar și legătura dintre scriitori, fie ei începători sau nu. Pentru mine, care sunt atât de departe de România, aceste ateliere au fost un fel de mană cerească, o “fereastră de zoom doar a mea”.

Care a fost cea mai mare provocare când ai început să scrii poezie? Ce crezi că nu se poate învăța? Există poeți/poete consacrați care care ți-au rămas necunoscuți până la maturitate, dar de care te-ai îndrăgostit ulterior?

Pentru mine, cea mai mare provocare e să nu-mi pierd limba. Uneori lucrez cu un dicționar lângă mine, pentru că pocesc cuvintele românești, pe unele le-am uitat, le greșesc din cauză că vorbesc mult în engleză. Nu știu dacă eu scriu poezie. Mă las condusă intuitiv de forma care mi se arată și atunci nimic nu mai pare o provocare. Cred că nu se poate învăța vulnerabilitatea, dar în rest, totul se poate învățat.

L-am descoperit pe poetul Cristian Popescu acum vreo trei ani și m-a năucit profunzimea imaginilor lui, iar de Nora Iuga am auzit aici, în Canada, la un colocviu de literatură organizat de Consulatul Român din Toronto.

Care a fost primul gând la aflarea veștii nominalizării la premiile Sofia Nădejde și cum a fost întîlnirea cu celelalte scriitoare și poete?

Oh, a fost o mare bucurie! Chiar cu două zile înainte primisem un mesaj de la Florin Lăzărescu să citesc la Noaptea Albă a Poeziei de la Filit, Iași. Eu eram deja încântată că vin acasă, în România, și că am să cunosc mulți scriitori care deja îmi erau foarte dragi. Când am aflat de nominalizarea la premiile Sofia Nădejde am simțit că l-am apucat pe Dumnezeu de degetul cel mic de la picior. Nu mi-a venit să cred că totul se conecta, eu deja aveam luat din mai biletul de avion, și ca un făcut, am ajuns în București chiar la câteva ore înainte de Gala premiilor. A fost o experiență absolut minunată, un vis pe care pentru câteva ore, pentru câteva zile, eu l-am ținut în palmă. Lucrurile astea nu se uită niciodată. Apoi, faptul că în seara premiilor ne-am ținut de mână, atât la propriu cât și la figurat, noi scriitoarele nominalizate, a fost o altă confirmare că respiram toate aceleași emoții. Am râs cu lacrimi cu Ioana Stăncescu, i-am simțit căldura sufletească Lavinicăi Mitu, m-a fascinat profunzimea și imaginația Ancăi Vieru, iar pe Lilia Calancea aș fi zburat-o în Canada, aș fi înfofolit-o în blănuri și aș fi rugat-o să îmi povestească orice.

Spui la un moment dat în Oameni fără piele: ”A rămas în văzul lumii, descheiată la toți nasturii vieții”. Ne poți da câteva detalii despre cum ai dezvoltat relația aceasta sine-lume(ceilalți) aici?

Suntem foarte singuri în viața asta, chiar dacă avem cumva pe cineva aproape mereu. Unii dintre noi au parteneri de viață, părinți, alții copii, alții animale de companie, însă ca scriitori, oriunde ne-am duce și prin orice odaie ne-am închide, există acel dialog pe care îl avem între noi și personajele noastre. Fictive sau nu.

În familia mea, s-au tot dăruit din femeie în femeie două caracteristici: rușinea și mila. Cuvintele acelea: “să nu te știe lumea”, “să nu te faci de rușine”, “să nu ajungi la mila nimănui”, au cântărit și cântăresc greu pe talerele vieții mele. Prin scris eu am reușit, cât de cât, să schimb această mentalitatea, căci s-a întâmplat să mă știe lumea, să mă fac pe alocuri de rușine și să ajung și la mila unor cititori deși nu am căutat asta.

Îndrăgostirea pare aproape de nedorit uneori în Oameni fără piele. Este așa, este ceva în care nu se poate poate crede cu adevărat? Costul plătit în cazul deziluziei, dezamăgirii este prea mare?

În cazul meu așa a fost, dar nu pot vorbi despre alții. Îndrăgostirea este poate cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui om, sentimentul cel mai aproape de Dumnezeu, numai că surcelele și vreascurile cu care pornește flacăra se și ard cel mai repede. Cu toate astea eu încă mai cred în dragoste, în pofida a tot, la fel de mult cât încă mai cred în Moș Crăciun.

Care este librăria care te-a impresionat cel mai mult, dintre toate călătoriile pe care le-ai văzut de-a lungul timpului și de ce? Este una pe care nu ai văzut-o, dar la care sper să ajungi cândva?

Mi-a plăcut foarte mult librăria din Irlanda, cea de la Dublin, din incinta colegiului Trinity. M-a impresionat bătrânețea ei și faptul că există rafturi la care nu se umblă pentru că există posibilitatea ca unele cărți să se dezintegreze din cauza vechimii.

Dar cel mai mult mi-a plăcut librăria Cărturești Carusel din București. Eu am plecat din România în 2007 și atunci nu exista această librărie. Mi-am tot zis că atunci când ajung acasă, prima oprire va fi acolo, la librăria corabie, cum îmi place mie să o numesc. Uite că au trecut ani și am avut bucuria să îmi văd ultima carte pe un raft din cea mai frumoasă librărie din lume. Nu cred că există o librărie mai frumoasă decât cea de acasă.

Ce părere ai despre alegerea scriitoarei Annie Ernaux la Premiul Nobel de anul acesta?

M-am bucurat sincer că a fost aleasă, și nu pentru că este femeie iar femeile scriitoare nu prea au fost reprezentate la premiile Nobel, ci pentru că e o scriitoare care pe mine m-a marcat, mai ales după ce am citit Anii, o carte fenomen prin care toți ne putem identifica.

Câteva gânduri despre FILIT 2022?

FILIT m-a adus acasă, și nu oricum, ci ca scriitoare. La FILIT eu am înțeles că România pe care am lăsat-o eu în urmă, nu am cunoscut-o de fapt. FILIT este ca o cetate fermecată unde orice elev își poate cunoaște scriitorul preferat.
Băiețelul meu cel mic se suie cu picioarele goale peste imaginile cărților în speranța că așa va face parte din poveste. Asta face FILIT. Te absoarbe în poveste și transformă totul în realitate.

Ce ai mai scris în ultima vreme? Ne poți trimite un poem în premieră, pentru cititorii blogului?

Nu am mai scris poezie, dar sper să surprind altfel. O să vedem cât voi reuși.

Interviul a fost realizat la FILIT 2022 de Karmen Florea. 

Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.   
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.



There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.