Umilirea publică în epoca internetului, de Jon Ronson

Jon Ronson e übercool și-o scriu fără rezerve. Am avut bucuria să îl cunosc anul trecut, când tipa în al cărei apartament stăteam la NY m-a luat într-o seară la ziua amicului ei, un scriitor scoțian care face stand-up comedy nights, pe nume Jon. Să pic din picioare, și nu alta. Știam despre el că scrisese o carte, The Men Who Stare at Goats, care fusese la baza unui film mult-aplaudat la vremea lui, și că avea publicate în română două dintre cărți – Testul Psihopatului (în traducerea Luizei Vasiliu) și asta pe care am și citit-o, în traducerea Andrei Matzal și al lui Cosmin Postolache, ambele apărute la Art.

Autor, dramaturg, regizor de documentare, prezentator radio și jurnalist, numai câteva din ce știe să facă Jon Ronson, descris de alții drept jurnalist de tip gonzo. E-un tip cu ochelari, modest, destul de timid, dar nu și pe scenă, unde-n seara în care l-am cunoscut a făcut câteva glume care-au zguduit de râs subsolul în care ne aflam; la prima vedere nici n-ai zice că e vreun guru într-ale jurnalismului, ci doar un geek cu un umor fin. Umilirea publică în epoca internetului e una dintre cele mai neașteptate cărți pe care am citit-o – nu e ficțiune, dar are toate caracteristicile unui roman care să te prindă și surprindă. Ronson pleacă de la o întâmplare prin care a trecut chiar el – apariția unui cont de Twitter cu poza și numele lui. Era un infomorf, creat de niște cercetători și programat să preia informații de pe net și să le redea într-o formă proprie; venea ca un răspuns la un filmuleț făcut lui Ronson despre spambots. Pentru că cei trei nu vor să îl dea jos, Ronson decide să scrie despre asta pe net, ceea ce le aduce creatorilor infomorfului oprobriul public. E momentul în care jurnalistul își dă seama de puterea Internetului: „Ne aflam în zorii unei mărețe renașteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forță. Atunci când foloseam rușinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică.” Vorba cântecului – rușinea face minuni.

Decide, așadar, să scrie despre fenomen, să înțeleagă cum se creează, dar mai ales cât e de eficient pentru a îndrepta greșelile. Nu are de așteptat mult, pentru că trei luni mai târziu găsește primul caz – cel al lui Jonah Lehrer, autor pe lista best seller la New York Times, care publicase o carte despre neurologia creativității, și pe care bloggerul Michael Moynihan îl dă în vileag că a inventat detalii din viața lui Bob Dylan, apărute în primul capitol al cărții. Ronson se-apucă să desfacă firul poveștii, se întâlnește cu cei doi, discută și prezintă firul evenimentelor – „fiecare dintre noi avem, ticăind undeva înăuntru, un lucru de care ne temem că ne-ar putea strica reputația dacă ar ieși la iveală […] Când e vorba de masturbare, nu-i pasă nimănui. Când e vorba de reputație – la asta se reduce tot.”.

Urmează alte câteva astfel de exemple, cu oameni care au zis sau au făcut ceva greșit în ochii celorlalți, iar viețile le-au fost date peste cap. O situație care mi-ajunsese și mie la urechi fusese postarea lui Justine Sacco, un om de comunicare din NY, care a scris pe Twitter „În drum spre Africa. Sper să nu iau SIDA. Glumesc, doar sunt albă.” O glumă proastă care i-a adus concedierea, amenințări cu moartea, peste un milion de căutări de pe urma cărora Google a avut de câștigat aproape jumătate de milion de dolari. Cazurile prezentate sunt extreme de diferite „Ce este adevărat despre semenii noștri umani este că suntem cu toții deștepți și proști. Cu toții suntem niște zone gri.”, dar urmările sunt tot pe acolo – toți oamenii ăștia trec prin situații oribile din cauza dreptății pe care noi, ceilalți, considerăm că trebuie să o facem în văzul lumii, uneori în moduri extreme.

Ronson a documentat aproape doi ani subiectele din carte, a stat de vorbă și cu oameni din agenții de online care se ocupă cu spălarea imaginii pe net (chiar a propus un astfel de caz, iar specialiștii au reabilitat online reputația persoanei respective). Ce mi-a plăcut foarte mult la carte e că te pune pe tine în postura celui care aruncă cu pietre pe net, în spatele unui ecran și din confortul unui scaun de birou, dar și în cea a unei posibile victime; că lucrurile se pot schimba într-o clipă, că faima negativă pe net e ca o ciumă de care se scapă greu când lucrurile degenerează – slavă domnului că trăim într-o țară care nu scrie neapărat pe rețelele sociale în engleză, astfel că mesajul nu este preluat în exces.

Las ca final finalul cărții cu speranța că o să o citiți, face toți banii:

„Partea grozavă a rețelelor sociale a fost să ofere o voce celor reduși la tăcere. Haideți să n-o transformăm într-o lume în care cel mai deștept mod de a supraviețui e să redevenim toți reduși la tăcere.”

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.