Urme pe zăpada

Portretele, cinci la număr, din Zăpezile de altădată, cartea de amintiri selective a lui Gregor von Rezzori (Humanitas, 2012, traducere din germană de Sanda Munteanu), sunt pe cât de adânc săpate în memorie, de unde le scoate după jumătate de veac și mai bine, pe atât de nefixate. Trebuie spus că cel care i-a cunoscut, pe doică, mamă, tată, soră și guvernantă, vrea să-i evoce, nu să-i înțeleagă. Sunt oameni complicați – chiar și cea mai rudimentară dintre ei, Cassandra, doica, este o magmă de culturi concrescute, un arlechin de identități – prinși într-o istorie nici ea mai simplă. Apucă puțin din belle époque, din ordinea șarmantă a Vienei de altădată, și se pregătesc pentru cea mai bună dintre viețile posibile. Viitorul le aduce, însă, cu totul altceva: război, exil, nevroze. Supraviețuiesc, de bine, de rău, însă diminuați ca oameni, închiși într-o casă de păpuși. Mama și tata nu se potrivesc, ea, foarte puțin făcută pentru viața de familie, dar asumându-și îndatoririle materne cu un zel inconstant și deplasat, el, vital și întrucâtva necizelat, în lumea convențiilor în floare. Cassandra, o bună sălbatică luată de la o mănăstire, după ce păcătuise din dragoste și fusese despărțită de copilul ei, pentru a-i fi doică altuia, e o apariție din circul lumii, în care vor intra, încet-încet, cu toții. Strausserl, care o crescuse pe mama și-i va crește și pe copiii ei, la vârsta adolescenței, e năluca imperiului de ieri, un spirit, mai mult decât o geografie: „demnitatea lui Strausserl veghea asupra demnității noastre”. Din angrenajul care, cât de cât, rezistă (deși privirile și destinul mamei, divorțată, recăsătorită, neîmpăcată nici cu a doua viață conjugală, se pierd într-un timp care n-a mai fost să fie), sora e singura care capitulează înainte de vreme. Spaima de o stingere prematură pe care o trăiește permanent mama, bolnăvicioasă și chinuită de umori rele, i se transmite, ca o pedeapsă nedreaptă, acestei ființe precoce, strălucitoare, dar pesemne alergând, ca ei toți, în contratimp.

Membrii familiei nu-și spun pe nume, iar evocarea îi reține ca grade de rudenie, nu ca individualități. E ceva de modă veche, o rămășiță din felul de a se adresa al copilului de odinioară, în această ierarhie eliberată de elementul personal. Pe fundalul unui Cernăuți frământat de conflicte etnice, provincial, sălbăticit, chiar, familia se restrânge tot mai mult, casa devine închisă, viața socială dispare, angoasele se ascut. Cu timpul, copiii evadează din acest cerc tot mai apăsător, iar ceilalți rămân să-și trăiască viața pe drumuri, căutând să recupereze o stabilitate care nu mai e nicăieri. Nici în Viena devastată de război, nici la Sibiu, unde se mută tata, nici pe malul Prutului, în casa străbunicii mamei. Că drumurile se mai întretaie, târziu, către sfârșitul vieții majorității protagoniștilor, e aproape o minune.

Fiecare portret e prefațat de o mică parabolă, în rândurile căreia s-ar putea citi destinul personajului principal (căci în fiecare portret, desenat în mișcare, apar, de bună seamă, și ceilalți). Toate, mai concret sau mai subtil, închipuie peisaje și stări de iarnă. O anume încremenire, o teamă sublimată de vânzoleala care e pretutindeni. Și care e morala noului secol, scurt și zdruncinat de războaie. Și de eșecuri personale, pentru care nimeni nu răspunde și nimeni nu se simte vinovat. Aceste dureri, și mari, și mărunte, Gregor von Rezzori le studiază ca un eseist, cu o finețe care nu dramatizează și, într-un fel, nici nu se revendică de la aceste experiențe, deși le simte prea bine. Nu e, o și spune, o autobiografie, ci un studiu de caz. Ca aceste destine, probabil că mai sunt mii.

Dincolo de melancolia de neevitat a despărțirii de un timp care, pentru o Europă întreagă, a reprezentat idealul, pentru a intra într-un malaxor din care nimeni n-a mai scăpat teafăr, și de citatul din Villon, pus, alături de dedicația pentru soție, în capul rândurilor cărții, cred că traducerea fidelă a titlului original, Blumen im Schnee, ar fi fost mai potrivită. Flori în zăpadă, o zăpadă bruscă, în plin soare, fără să i se poată împotrivi, fără să lase urme, sunt acești oameni căzuți între timpuri. Murind frumos, cu delicatețea demnă a celor care înțeleg ce li se-ntâmplă, chiar dacă li se pare că n-o fac.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.