Dacă eşti cândva genial în viaţă, atunci eşti genial la 17 ani. Toţi sunt aşa. Pentru că asta vine din dorinţa de libertate, care atunci e cea mai puternică. Şi eşti genial fără să ştii şi fără să preţuieşti asta, pentru că atunci vezi dorinţa ta de libertate ca pe-o boală. Aşa îţi spune întreaga societate. Doar mult mai târziu, după ce tot mai multe reguli şi norme de toate felurile pun stăpânire pe tine, făcându-te aproape să nu mai poţi să-ţi doreşti eliberarea, realizezi cât de mult valora dorinţa de libertate pe care o aveai la 17 ani – vârsta la care nu-ţi era frică să fii absurd, ridicol, incoerent, vulgar, în fiecare zi altul, vârsta la care nu-ţi era frică să acţionezi după cum îţi dicta pofta imensă de libertate, să-ţi laşi părul lung, să te razi în cap, să te vopseşti blond, să-ţi colorezi sprâncenele în mov, să te îmbraci în verde crud şi să strigi pe străzi, spărgând de borduri sticle golite, vârsta la care nu-ţi era frică să gândeşti liber şi să te exprimi liber.
La 17 ani vrei să fii totul, să experimentezi totul, să fii lumea însăşi, să fii toţi oamenii deodată, trăindu-le vieţile reale sau imaginare. La 17 ani ţi-e foame de viaţă şi de lume, de a experimenta toate umorile psihicului şi a le da glas. Vrei să-ţi trăieşti viaţa ca pe-un strigăt.