Alexandropol

“Mariam coborase si ea. Manuc ii recunoscu imediat silueta fragila. Semana mult cu fata pe care o ceruse candva de sotie. O ceruse cu inima indoita. Nu fusese o casatorie din iubire, ci una aranjata. Mariam nu il cucerise din prima clipa, nu avea un farmec irezistibil. In schimb, il cucerise definitiv, pentru intreaga viata. Farmecul ei lucra insidios, in timp. Buna, inteleapta lui sotie tine cumpana armoniei familiale, ii daruise copii care sa-i poarte numele si multa, nesperat de multa iubire.

Mariam remarca de departe cuta adancita intre sprancenele lui. Era un semn dobandit in absenta ei si a familiei. A fost de ajuns sa-l vada, ca sa inteleaga cat de mult il marcasera suferinta, grijile si greutatile pe care le infruntase in ultimii ani.

Manuc o vedea apropiindu-se. Il emotiona felul care ea isi tinea salul, mana asezata pe piept, o mana alba, subtire, fara inele. Mariam nu purta bijuterii, desi ii daruise casete intregi. Nici nu avea nevoie. Poseda un lucru rar, cu mult mai valoros: fibra naturaletei.

O privea nemiscat. Ar fi trebuit sa se aproprie de ea, dar era incapabil sa mai faca un singur pas. Ii fu recunoscator primului nascut. Tanarul merse grabit in intampinarea ei, ii sprijini usor cotul.

Si Manuc o vazu zambind, chiar rosind usor. Da, era sotia lui. Da, era intr-adevar Mariam. De ce totusi nu alergase in intampinarea ei? De ce fusese cuprins dintr-odata de aceasta emotie dureroasa?

Si Mariam incerca din rasputeri sa faca fata unor intrebari. Nu intelegea de ce Emanuei o privea atat de incruntat. Expresia intunecata, cuta care se incapatana sa se adanceasca o nelinisteau. Oare se instrainase de ea? Era nemultumit de ceva? Numai dupa ce a cuprins-o si a strans-o in bratele lui, abia atunci, simtindu-i tremurul, infiorarea trupului si obrazul usor umezit, a descifrat uriasul lui efort de a-si stapani emotia."