„A te ocupa de soarta popoarelor pe spinarea cărora a călcat elefantul Istoriei este dovada unei firi sentimentale şi în general nu duce la nimic – cu asta pot fi de acord. (…) Uitarea îi acoperă pe cei învinşi, iar cineva care ar citi de zor registrul crimelor trecute sau, şi mai rău, şi-ar imagina aceste crime în detaliile lor ar încărunţi de spaimă sau ar deveni absolut indiferent. (…) Indignarea nobilă împotriva acelora care astăzi încearcă să creeze altă civilizaţie, folosindu-se de mijloace asemănătoare, nu este lipsită de fariseism. Cartotecile crimelor vor fi păstrate în locuri retrase şi sigure, iar când un om de ştiinţă al vremurilor viitoare va ajunge, prin praf şi fire de păianjen, la aceste volume, va considera acele fapte drept mici infracţiuni în comparaţie cu imensitatea operei săvârşite. Mult mai probabil este ca aceste cartoteci nici să nu mai existe, căci, în acord cu progresul, suveranii de astăzi au tras concluzia din adevărul simplu că ceea ce nu există pe hârtie nu există în realitate”.
(Czeslaw Milosz)
Fără a prezuma că totalitatea cititorilor au acelaşi tip de reacţii emoţionale, credem că putem remarca faptul că sentimentul de teroare dublează deseori, sau chiar îl depăşeşte, pe cel de revoltă împotriva metodelor teroriste utilizate în cadrul Penitenciarului Piteşti (între 1949-1951), cu o migală a organizării şi o rigoare a planificării ieşite din comun. Ce anume face aceste lucrări atât de greu de suportat şi chiar de parcurs (lectura impune pauze pentru meditaţie, sau cel puţin pentru dezmeticirea cititorului)? Pe de altă parte, se poate insinua şi întrebarea dacă, atunci când lectura devine mult mai fluentă (graţie, probabil, în primul rând obişnuinţei care apare, după parcurgerea unui număr foarte mare de pagini, dar şi a senzaţiei de deja vu, pe care repovestirea atrocităţilor o generează) nu cumva apare un soi de „contaminare” cu o câtime din lipsa de sensibilitate specifică reeducării de tip Piteşti.