Eu cred că putem ajunge (fiecare dintre noi, în parte) la fericire şi înţelepciune.
Calea nu este simplă – şi nu este simplă pentru că, spre deosebire de majoritatea religiilor şi manualelor utilitare, cartea aceasta spune: nu există reţete! Sau, mai bine zis: fiecare om este/are o reţetă. Trebuie doar să şi-o găsească şi să se ţină de ea.
„Sculptura sinelui“ ţine de această dietetică. Ca orice dietă, este vorba de a renunţa la lucrurile în plus – cele care-ţi provoacă disconfort şi te fac nefericit... Simplify, simplify. Fii minimalist, fără a renunţa să fii hedonist. În asta constă, în fond, „secretul“: a-ţi trăi viaţa în funcţie de propriile standarde, făcând ce-ţi place şi, pe cale de consecinţă, plăcându-ţi ceea ce faci.
E mai simplu decât ai putea crede. Şi, în orice caz, mult mai simplu decât vor să creadă cei mai mulţi...“
Alex. Leo Şerban
„Textul e delicios, înţelept şi frivol, rafinat şi simplu: un excelent antidot impotriva „maidanelor de scriitură“ din jur, un dozaj melancolic de Proust, de Quincey, Oscar Wilde şi avangardă. În plus, o dovadă că gustul voluptăţii şi bunul gust în genere pot duce la o formă de înţelepciune.“
Andrei Pleşu
Avertisment
„Cititorule, ai în faţă o carte ciudată.
În ea, autorul – deghizat, foarte transparent, în straiele lui Robinson – îţi spune la-nceput că nu crede în ideea unei cărţi, ci mai curând în materialitatea unui cufăr, în care să-nghesuie – la grămadă – scrieri şi amintiri. Acest eseu introductiv se numeşte, aşa cum ai văzut, „Dietetica lui Robinson” (o trimitere, fireşte, la „Etica lui Robinson” – unul dintre capitolele cărţii lui Andrei Pleşu, Minima moralia) şi spune că, de fapt, trebuie să renunţi – la ideea unei cărţi, la textele care ar compune-o etc. Dar mai spune şi că nu poţi renunţa la amintiri... Or, textele scrise sunt amintiri! Iar textele-amintiri care stau la originea eseului introductiv sunt cuprinse, şi ele, ca o addenda – sau o căptuşeală a cufărului.
Numai că întreaga carte se numeşte „Dietetica lui Robinson”! Ceea ce vine după contrazice ceea ce a fost înainte. Pentru că „ceea ce vine după” adună, destul de conştiincios, mai tot ce a scris autorul-Robinson după 1990 – sau ce-şi aminteşte că a scris... Mai mult: după ce a pledat pentru vraişte şi hazard, autorul nostru şi-a bătut capul să găsească „reguli de compoziţie” a cărţii: capitole, subcapitole, „rime”... În amestecul eteroclit al amintirilor, el a pus ordine. Or, tot el spune că nu există nimic mai trist decât a-ţi ordona amintirile...
Ce este, până la urmă, această carte? Probabil, nimic altceva decât autoportretul unui om atât de vanitos încât nu a crezut că trebuie să produci un volum ca să ai idei. Este un compromis între un cufăr şi-o carte. Între amintiri şi scris. Între „insula personală” şi corabia care te-aduce înapoi, pentru a povesti altora cum arată această insulă… Este dilema fundamentală a oricărui autor: a scrie – sau a tăcea.
Citiţi-o, dacă vă face plăcere. Dar nu uitaţi că, în spatele fiecărui cuvânt, există o insulă grea de tăceri.“