Romanul Enigma Otiliei (1938) – capodopera a epicii lui G. Calinescu – apare in forma lui autentica. Dupa 1947 cartea a fost reeditata cu modificari semnificative, impuse de ideologia comunista prin institutia cenzurii, forma corupta in care a continuat sa circule pana astazi. Enigma Otiliei este un roman citadin, al Bucurestiului de pana la Primul Razboi Mondial.
Regasim lumea micii burghezii bucurestene, careia ii apartin toate pesonajele, exceptandu-l pe Leonida Pascalapol, mare mosier si intelectual de rasa. Nimic livresc, nimic inventat in atmosfera in care evolueaza personajele este covarsitoare impresia de experienta treptata, asa cum o imprima viata, cu sinuozitatile, cu surprizele, cu umbrele si luminile ei. In roman se confrunta doua lumi: cea „veche” cu cea „noua”. Lumea veche, alimentata de o scara de valori desuete, supraordonate de cea materiala (nu intamplator „marul discordiei” il reprezinta substantiala mostenire a lui Mos Costache Giurgiuveanul), circumscrie un teritoriu al asfixiei morale, al claustrarii, de care profita singurul ei produs cu adevarat vital si dinamic – abilul si inteligentul Stanica Ratiu, arivistul, fanfaronul sentimentul, dar mai ales profitorul de ocazie lipsit de orice scrupul, care sta mereu la panda in vederea marii lovituri
. De cealalta parte se afla lumea noua, tinereasca si vie, axata pe valori superioare, ideale: studentul Felix Sima, viitoare figura ilustra a universitatii si medicinii nationale, rafinatul intelectual si aristocrat Leonida Pascalopol, frumoasa si seducatoarea adolescenta Otilia Marculescu, de „o subtirime delicata, botticelliana”. G. Calinescu va marturisi mai tarziu: „Otilia este «eroina mea lirica», proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertian, as putea spune si eu: «Otilia c’est moi», e fondul meu de ingenuitate si copilarie [...], este tipizarea mea, fundamentala, in ipoteza femina. Otilia este oglinda mea de argint.”