Ca înainte-cititori, am mirosit cu uimire „ciorchinii de struguri” ce stau zugrăviți pe filele acestei cărți și ne-am bucurat de darul ce s-a dat Părintelui Ioasaf, „poștașul” dintre cer și pământ, călătorul printre doruri care dor. Frumos a împărțit tematica acestor versuri, ca un răstignit cuvântător între „Dor de El” și „Dor de ea”, și încheind inspirat volumul cu deplinătatea unei slavoslovii închinate chiar Întrupării Cuvântului, prin forma clasică a străvechiului colind înveșmântat în haine noi.
Toate poeziile din acest volum sunt de fapt rugăciuni, sunt rostiri poetice ale simțirilor adânci înaintea tainelor vieții, adresări directe către Dumnezeu – Izvorul a toate, adresări străbătute de lumina unei alte lumi, căci „poezia este veșmântul în care ne îmbrăcăm iubirea și moartea”, cum scria Lucian Blaga.
„Dor de El” pare o preumblare pe potecile sufletului, la „granița dintre lumini și umbre”, urcând asprul urcuș al pocăinței, pornind de la o nefățarnică radiografie a propriei stări, care însă nu rămâne un monolog, ci o punere înaintea ochi-lor lui Dumnezeu, cel mai indescriptibil de apropiat Tu, sub a cărui privire însă tragismul păcatului, al întunericului își pierd de-acum tăria prin chiar mărturisirea lor. […]
O surpriză pentru un poștaș-monah sunt versurile sale puse sub frontispiciul „Dor de ea”. Surprinzătoare pentru frumusețea imaginilor, pentru prospețimea simțirilor, pentru libertatea duhului ce poartă cu dor icoana „ei”, ca prim simbol al iubirii ce transcende materia. Vor învăța din aceste poezii tinerii îndrăgostiți (și nu numai!) să-și exprime și prețuiască sentimentele, să le înalțe și să le topească în Dumnezeu, marginea doririlor, căci poate numai în retragere și singurătate simțirile devin atât de transparente, purificate și în stare a înveșnici clipa.
Mănăstirea Diaconești