Cu Apus de soare, arta lui Panait Istrati coboară, s-ar zice, până la „apunere". Ne sprijinim iarăşi pe autoritatea aprecierilor lui Romain Rolland. Citindu-i cartea în manuscris, în scrisoarea din 5 ianuarie 1935 îi mărturisea că i se pare: „de la un capăt la celălalt o reuşită mai mică decât volumul precedent" (Răsărit de soare), cu toate că se grăbea să descopere momente „înalte", în primul rând în paginile „nemuritoare asupra prieteniei", cu care se deschide ultimul capitol.
Diagnosticul e exact, deşi corespondenţa reluându-se după o perioadă de câţiva ani, în care timp relaţiile dintre ei fuseseră rupte, Romain Rolland îşi expune poate părerile cu mai multă precauţie, îmbrăcându-şi criticile sub forme cât mai galante. Peste două zile (7 ianuarie 1935), Istrati primea o carte poştală în care fostul său mentor se scuza că a uitat să vorbească despre capitolul cu Shakespeare. „Este de o vervă uimitoare – de un comic natural şi irezistibil. Îmi pare bine că îţi păstrezi totdeauna, în cele mai grele încercări, acest umor."