In virtutea ineptiei

Veți râde citind năstrușniciile din volum? Aşa e de dorit. Veţi trece de la amuzament la stupoare? Aşa e de presupus. Veţi reciti anumite pasaje, frecându-vă apoi mefient la ochi? Aşa e de aşteptat. Pe urmă însă, odată stins hohotul sau dispărut zâmbetul, probabil că vă veţi pune câteva întrebări despre celebrităţile zilei, eventual ale deceniului, fie ele din politică, afaceri, sport sau divertisment.

Una dintre aceste întrebări priveşte dezinvoltura cu care apar aceşti oameni pe scenă. Distribuţia volumului e compusă din personaje care par operate de simţul ridicolului la o vârstă fragedă şi pentru care surfingul media pe valul popularităţii pare o condiţie indispensabilă de viaţă. Din acest punct de vedere, În virtutea inepţiei nu e doar un catalog de prostioare şi aberaţii, ci şi o dovadă a nivelului tot mai scăzut al discursului public. Ba poate chiar a felului în care ni se anemiază şi nouă exigenţa. Cotizanţilor vechi, cu apariţii consistente în precedentele volume de „perle“, li se adaugă aici noi exponenţi ai contraselecţiei.

Unii sunt tenori ai misticismului dacopat, alţii perorează despre virtuţile înălţătoare ale cânepei. Unii îl consideră şarlatan şi impostor (ba chiar şi hoţoman) pe Cristofor Columb, care ar fi şterpelit nişte hărţi ale dacilor, alţii cred că au stabilit contacte cu civilizaţii non-umane – şi nu oriunde, ci la ONU. Din cauza lor, România pare uneori un straniu amestec de circ, spital de boli mintale şi curte a miracolelor.