În Nu genul ăla de fată, Dunham ridică un văl de pe experienţele care alcătuiesc procesul prin care ne construim drumul prin lume: cum e să te îndrăgosteşti, să te simţi singur, să ai cinci kilograme în plus deşi mănânci doar mâncare sănătoasă, cum e să trebuiască să te faci apreciată şi să-ţi demonstrezi valoarea într-o încăpere plină de bărbaţi care au dublul anilor tăi, cum e să întâlneşti iubirea adevărată şi, mai ales, cum e să ai tupeul de a crede că povestea ta este una care merită spusă.
Exuberantă, mişcătoare şi atentă la detalii, Nu genul ăla de fată este un şir de telegrame trimise din linia întâi a frontului, din bătălia Cresc Mare. „Deja îmi este ruşine la gândul că, de fapt, aş avea ceva de oferit“, scrie Dunham. „Dar dacă dacă aş putea lua tot ce am învăţat şi ţi-aş face treaba mai uşoară ţie sau te-aş împiedica să mai ajungi în situaţia aia în care simţi nevoia să-ţi păstrezi tenişii în picioare, când faci sex, pentru cazul în care ai simţi nevoia s-o iei la goană în timp ce-o faceţi, atunci fiecare pas greşit pe care îl voi fi făcut eu a meritat“.
Nu francheţea Lenei Dunham este cea care mă mişcă, ci mai degrabă scriitura – care este plină de surprize acolo unde te aştepţi mai puţin. O carte bună, subversivă.
David Sedaris
Talentata Lena Dunham nu doar că scrie cu o precizie metodică, dar foloseşte, în creionarea portretului mai tinerei Lena şi a panoramei lumii, şi un simţ al perspectivei, al nostalgiei şi acel gen de înţelepciune specifică persoanelor mai în vârstă… Spunându-şi pur şi simplu povestea, în toate detaliile ei uneori stânjenitoare, a scris o carte care este pe cât de subtilă şi sinceră, pe atât de comică.
Michiko Kakutani, The New York Times
Marea majoritate a oamenilor încearcă cu disperare să ascundă acea prăpastie angoasantă dintre acel eu bine şlefuit, aspiraţional şi reprezentaţional şi eul real, uman şi plin de defecte. Dunham trăieşte în această prăpastie, unde dă acces tuturor, cu inima deschisă, fără limite sau bariere şi scrie despre ea, cu un profund sentiment al conştiinţei de sine şi al autocompasiunii, care ne provoacă să încercăm şi noi să sălăşluim în propriile prăpăstii şi poate să le acceptăm puţin mai mult şi să ne angoasăm ceva mai puţin când ne gândim la ele.
Maria Popova, Brain Pickings