Nunta in cer

Ma apucasem de scris pe la mijlocul lui septembrie. Nae Ionescu ma intreba uneori cum merge. Ii spuneam ca visez un roman de dragoste care sa nu semene cu nimic din ce scrisesem pana atunci; o dragoste care era si ar fi trebuit sa ramana perfecta, daca n-ar fi intervenit un element mistic, si anume dorinta de a o prelungi indefinit intr-o durata biologic-temporala – facand-o roditoare. Subiectul era in aparenta simplu: doi barbati, intalnindu-se intamplator la o vanatoare, isi povestesc in aceeasi noapte marea lor dragoste. Confesiunea o incepe cel mai tanar, Mavrodin, un romancier, probabil pentru ca tovarasul lui il intrebase ce scrie si Mavrodin ii raspunse ca scrie Nunta in cer, carte in care voia sa-i ceara iertare Ilenei, pe care o iubise, pe care o iubea inca, si care disparuse fara urma cu un an mai inainte. Ii vorbeam profesorului de ce-as fi vrut sa fac, dar fara sa-i rezum romanul; mi se parea ca orice rezumat il tradeaza anuland insasi esenta povestii mele. De fapt, niciunul din cei doi barbati care la inceput nici nu banuiau ca vorbesc de aceeasi femeie nu intelegeau de ce fusesera parasiti (...) Dimensiunea mistica, nuptiala, pe care o astepta Ileana ca o implinire finala, le ramasese inaccesibila, desi din motive diferite.

Mircea Eliade