...De cite ori privesc un ceas, vad limpede cum, pe masura ce se rotesc, limbile i se erodeaza, devin subtiri ca lita sub atacul ruginii, apoi dispar cu desavirsire.
...De cite ori vorbesc cu tine, vad limpede cum imbatrinesti. Cum ridurile te acopera.
...De cite ori imi cumpar un oras si-l tin pe palmele amindoua (cum ctitorii tineau odata biserici de jucarie) orasul meu nu dureaza. Mi se fura, mi se fura clipa de clipa. Niciodata n-am trait intr-un oras fara ca el sa se dizolve in jurul meu ca zaharul in apa. Niciodata n-am privit o casa fara s-o vad cum se apleaca pe-o rina.
...De-aici si meseria mea: constructor de ruine. Vocatia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu ma-ntrebati pe mine despre locuri uitate si parasite din Europa. Mama insasi a fost un astfel de loc. Eu insumi sint un astfel de loc. Adunati-va-n jurul meu, deschideti-mi teasta si contemplati-mi creierul: se va sfarima sub ochii vostri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor intre care-am trait toata viata, amant al unui harem de ruine.
In adolescenta, ghemuit in pat, mi se-ntimpla sa citesc uneori de dimineata pina seara, uitind sa maninc si aproape si sa respir, pentru ca paginile – pe care de fapt nici nu le mai vedeam – descriau oameni adevarati, nori adevarati, orase adevarate, pe cind, daca-mi ridicam privirile, nu vedeam decit jalnice umbre. Imi dadeam seama ca se insereaza doar cind paginile se faceau rosii ca focul, apoi cenusii. Drama vietii mele a inceput mai tirziu, cind in locul Cartii am fost silit sa traiesc realitatea. Ma tem ca de-acum incolo nimeni nu va mai locui in carti, asa cum au facut-o generatia mea si cele precedente. Si ca utopia lecturii va ramine undeva, pe o colina indepartata, ca un mare labirint ruinat.