O analiză referitoare la evoluția României în anii celui De-Al Doilea Război Mondial, cu accent pe luptele purtate pe frontul de Est, pare un demers nu doar desuet, dar și destul de riscant. Ceea ce aparent constituie un avantaj, anume interesul constant al publicului pentru acest subiect, reprezintă, de fapt, un mare neajuns. Excesiv de ideologizată și politizată, participarea României la războiul din Est se transformă într-o adevărată armă pe care nu puțini o folosesc fără scrupule.
Atunci când mi-am exprimat dorința de a alege o temă de doctorat având drept subiect campania armatei române pentru cucerirea Odesei, numeroase voci mi-au atras atenția că „s-a mai scris”. Dincolo de faptul că mulți specialiști ignoră cu desăvârșire axioma conform căreia judecata finală nu se aplică atunci când e vorba de istorie, o analiză amănunțită a cercetării efectuate asupra subiectului în cauză duce la o concluzie surprinzătoare: având în vedere impactul și importanța asediului Odesei, în realitate s-a scris destul de puțin.
Imediat după Revoluție, a existat un interes major (absolut firesc) cu privire la războiul din Est. După ocultarea subiectului timp de aproape o jumătate de secol (mă grăbesc să adaug că în ultimii ani ai regimului comunist au apărut descrieri ale operațiunilor în monumentala lucrare Istoria militară a poporului român), istoricii s-au aplecat cu predilecție asupra lui, îndeosebi în primul deceniu de după revoluție aparițiile fiind constante și consistente, în egală măsură. De cele mai multe ori campania Armatei Române a fost tratată ca un întreg, cu referiri la întreaga perioadă (1941-1944); detalii ale operațiunii apar și în lucrările apărute sub egida Institutului de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. Cucerirea Odesei a constituit subiectul unei singure lucrări de anvergură: Mareșalul Antonescu la Odessa, apărută în 1999. Produsul unui colectiv de autori (Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise), ea conține două părți distincte: o analiză critică a operațiunilor și un cumul de documente. Deși reprezintă o lucrare de referință (care se regăsește în bibliografia pe care am consultat-o), după aproape două decenii, când abordarea istorică cunoaște noi perspective și având în vedere noua generație de cititori, considerăm că alegerea subiectului e departe de a fi redundantă.