„Munca mea constă în a scrie până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant, nici să fiu interesant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa. [...] M-am simțit fericit în Transilvania, în munți. Pe înălțimile de acolo pietrele își mai pierduseră din greutate, dar mai aveam încă nevoie de mult timp, deoarece cuvintele sunt foarte lente și durează până reușesc să impregneze lucrurile, intră greu în ele; ideea despre moartea mea începe să semene cu moartea mea. Uneori corpul meu îngheață, alteori câte o piatră se ridică. Însă multe dintre ele încă lipsesc. Când toate vor deveni mai ușoare ca apa, atunci da, pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu." - António Lobo Antunes
„Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am scris până acum“, declara António Lobo Antunes despre noul său roman, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, al 22-lea din cariera marelui autor portughez, poate cea mai complexă dintre operele sale. Cartea, o aventură intelectuală și senzorială în 23 de capitole cu un minimum de punctuație – de fapt, 23 de fraze ample, numite de critică „versete poetice“ –, oferă o experiență de lectură inedită și o poveste cutremurătoare: un tânăr sublocotenent aduce din Angola un băiat de culoare, un orfan, pe care îl adoptă împreună cu soția lui. Peste 40 de ani, ca într-un ecou al faptelor tatălui, fiul va comite o crimă. Războiul, imposibilitatea iertării, rasismul, moartea, iubirea sunt tot atâtea teme ale unei proze căreia emoția îi conferă ritmul unei adevărate cantate.