Postfaţă de Marin Mincu
Pendulul lui Foucault e un megaroman, elaborat cu ingeniozitate inginerească, în care misterul ia naştere printr-o banală întîmplare, cînd trei redactori ai unei edituri de texte ezoterice (deci toţi trei mînuitori de semne lingvistice), citind „cifrat” o „notă de spălătoreasă”, construiesc, printr-un pur joc intelectual, ipoteza misterioasă a unui Complot (Plan) uriaş, iniţiat de Cavalerii Templieri (după dizolvarea Ordinului de către regele Franţei) pentru păstrarea în custodie a Secretului absolut (a Punctului Fix) al cunoaşterii şi al puterii. Tot jocul porneşte de la faptul că lui Casaubon (autor al unei teze de licenţă despre Templieri) i se prezintă un manuscris delirant pe această temă. Împreună cu ceilalţi doi redactori, Belbo (care devine protagonistul aventurii) şi Diotallevi (descifrator al Cabalei), Casaubon intră în vîrtejul semiozei (toate permutările combinatorii pentru a umple golurile Planului), „vîrtej” ce creşte gigantic şi, de la un anumit punct încolo, nu mai poate fi dominat de iniţiatorii lui. Cuvintele (semnele) se răzbună chiar pe cei care le manevrează, în momentul în care aceştia transformă jocul combinatoriu în scop în sine.
„Pendulul lui Foucault este un roman magic despre magie, un roman misterios despre tainele şi creativitatea ficţiunii, un roman tumultuos, un roman luminos despre o lume subterană.” (Jacques Le Goff)
„Mesajul cărţii lui Eco, dacă este citită – aşa cum şi trebuie – ca o carte despre misterele sfîrşitului secolului XX, ar putea fi că povestea spusă aici nu s-a încheiat încă…” (La Repubblica)
„Cînd închizi această carte, ai senzaţia că ai încheiat o experienţă necesară. Este marea carte despre vidul acestor ani, dacă ştii cum s-o citeşti. Şi e cartea metalică, dură, care te învaţă să trăieşti cu acest vid, să devii adult în singurul timp îngăduit ţie.” (Il Manifesto)
„Pendulul lui Foucault este Alice în Ţara Minunilor pentru adulţii care şi-au păstrat spaimele copilăriei.” (La Stampa)